geologie

ce-i asta, lucică? e o piatră, bre. stai așa, să-mi pun ochelarii. e frumoasă, nu? frumoasă foc. nici nu zici că-i piatră. unde-ai găsit-o? hai, las-o, că n-ai venit la muzeu. ajută-mă cu ce te-am rugat, n-avem mult timp. stai să-mi iau pixul și o foaie. așa, mă, lucică, deci vrei să-ți pui dragostea într-un plic, cum ar veni. cam așa, da. te-am chemat pe matale că eu nu prea le am cu cuvintele. ai încercat să le spui pe gură? de ce te complici cu scrisori? am încercat. și? mi-a zis că am nasu prea mare pentru gustul ei. adică ești mincinos? asta înseamnă când ai nasu mare? păi nu știi? când pinochio mințea, îi creștea nasu. aaa, d-aia îmi zice pinochio tot timpul. și crezi că poți să-i schimbi părerea cu o scrisoare? păi m-am gândit că dacă fac gesturi romantice, își dă seama că am o inimă mai mare decât nasul. avea bunică-ta o vorbă: când minți crește nasul, când iubești crește inima. ia zi-mi, de ce o iubești? păi, e destul de inexplicabil, așa. nu poți să pui asta în scrisoare. de ce? femeile sunt practice, vor lucruri concrete. lucruri concrete. ok, stai să mă gândesc. nu te gândi, zi primul cuvânt care îți vine în cap când te gândești la ea. primul cuvânt. hmmm. zi repede, fără să gândești. bucurie. așa. foarte bine. bucurie. de aici începem. ce fel de bucurie? câte feluri de bucurii există? fiecare om are bucuria lui. a ta care e? ea e bucuria mea. perfect. cu asta începi. tu ești bucuria mea. tu ești bucuria mea. direct așa? direct, că așa le place femeilor. așa, și mai departe ce scriu? păi ce-ți mai place la ea? că mă trezesc cu ea în gând. și că mă culc cu ea în gând. și între momentele astea două? tot cu ea în gând stau. deci te gândești la ea tot timpul. da. scrie asta. măă gândeeesc la tineee toot tiiimpul. să scriu de dimineață până seara? mă gândesc la tine de dimineață până seara? nu. altfel o să creadă că noaptea nu te gândești la ea deloc. nu mă gândesc, că dorm. o visezi? pfff, nu e noapte să nu-mi apară-n vis. păi vezi? și visele tot gânduri sunt. atunci scriu tot timpul. da, tot timpul. e frumoasă? ai de capu meu, n-ai idee. i-ai zis că e frumoasă? știe deja, bre, ce rost are să-i mai zic și eu? femeilor trebuie să le repeți tot timpul ceea ce știu deja. să ții minte asta. cât de frumoasă e? cum adică cât? cu ce ai compara-o, dacă ar fi să o compari? hm, cu ce aș compara-o. aici e mai greu, știi că nu le am cu metaforele. d-aia te-am și chemat pe matale. zi-o-așa din topor, o mai cioplim pe urmă. păi, cum să zic. e ca atunci când găsesc o piatră ca asta de pe noptieră și sunt fascinat de ea. adică de fiecare dată când o văd, o descopăr din nou. cum să zic ca să mă înțelegi? e atât de frumoasă, că parcă o văd mereu pentru prima oară. ce ziceai, mă, că nu le ai cu metaforele? uite ce frumos ai zis. ce-am zis, bre? ce-ai zis adineauri. n-ai auzit? notează repede, că uiți. da, bre, da nu ziceai că le mai cioplim? perfecțiunea e plictisitoare, lucică. nu merită efortul. ea merită să fiu perfect pentru ea. dar crezi că ea e perfectă? bineînțeles. de ce crezi asta? doar e om, ca și tine. e înger, nu e om. e mereu îmbrăcată în alb, ce dovadă mai clară că e trimisă de dumnezeu pe pământ? și tu ești îmbrăcat în alb, da n-ai față de înger. e om, lucică. toți oamenii sunt oameni. hai, bre, vorbești ca hagi acuma. ce vorbă e asta? toți oamenii sunt oameni. te-ai gândit că poate și ea se chinuie să-ți scrie o scrisoare chiar în momentul ăsta? dacă te iubește mai mult decât o iubești tu, dar îi e teamă să ți-o spună? hai, bre, să mă trezesc eu cu o scrisoare de la ea pe sub ușă? cum ar fi? nici nu vreau să mă gândesc. ia zi, ce-ți mai place la ea? vocea. cum e vocea ei? nu știu cum s-o descriu. descrie-o cu vocea. e așa, mai groasă, da nu bărbătească. adică e adâncă să-mi coboare până-n suflet, și melodioasă să-mi rămână la urechi toată ziua. să mai zici că nu te pricepi la metafore. cred că din cauza ei, bre, vorbesc așa. mă face să fiu alt om când mă gândesc la ea. datorită, nu din cauza. datorită, din cauza, important e că mă face om. și ce-ți mai place la ea? îmi place că atunci când râde, râde cu toată fața, nu numai cu gura, și asta mă face să mă simt bine. să simt că viața e frumoasă și merită să o trăiesc până la capăt. și îmi dau seama că toate medicamentele cu care mă îndoapă ăștia aici n-au niciun efect pe lângă prezența ei. și îmi place că are aceiași ochi jucăuși cum îi avea irina. când ai văzut-o ultima oară pe fata asta? auzi, n-are și ea un nume? ba da, ba da, o cheamă loredana. frumos nume. mulțumesc. am văzut-o aseară. da i-am văzut numa spatele, că mi-a lăsat mâncare la ușă și a fugit. farfuriile nu încap pe sub ușă, ca scrisorile, și fac zgomot. ce ți-a adus? niște piure cu piept de pui, păstrat de la prânz. era cam fără gust, cum e toată mâncarea de aici. sunt sigur că ea gătește minunat, da nu-i dau ăștia voie la bucătărie, că sunt cuțite pe acolo. apropo de gătit, ți-am adus niște lasagna de la bunică-ta. ce bine, mai schimb și eu meniul. mai ții minte când erai mic și te duceai noaptea la frigider, mâncai toată lasagna și a doua zi dădeai vina pe rex? da, bre, mi-aduc aminte. și mai târziu am prins-o pe irina cum încerca să-l dreseze să deschidă singur ușa de la frigider, ca să te creadă aia bătrână că potaia e de vină. mereu îți lua apărarea irinuca. câine prost, niciodată nu făcea ce-i spuneai. prost a trăit, prost a murit. cum să te calce dricul? nimic nu merge mai încet decât un dric. e, nu chiar. dricul irinei gonea de parcă era vreo urgență s-o bage pe sor-mea în pământ. gonea mai tare decât tata când a făcut accidentul. știi că am auzit-o pe irina la telefon zicându-i să nu depășească pe linie continuă? știu, lucică. dacă îl asculta, nu se mai oprea în pietroiul ăla. cine știe, lucică, ce-a fost în capul lui? ia mai zi-mi de loredana. cu ce se ocupă pe aici? îi place să coasă goblenuri cu animale inventate de ea. da e supărată că nu o lasă ăștia cu ace în cameră. tre să fie mereu supravegheată și are emoții când coase de față cu alții. eu mereu îi zic că sunt așa frumoase creațiile ei, da nu mă crede. cum adică animale inventate de ea? adică corcește animale cu acul. de exemplu un hipopotam cu gât lung de girafă. sau o găină cu patru picioare de leopard. d-astea. n-am mai auzit așa ceva. sunt așa amuzante. păcat că n-am unu la îndemână să ți-l arăt. ar fi bună la casa omului o găină cu patru picioare. da nu de leopard, că n-o mai prinzi în veci. și asta-i adevărat. auzi, da cu pietroiul ăsta frumos ce-ai de gând să faci? i-l dau lu loredana. e studentă la geologie și e îndrăgostită de pietroaie. doamna doctor de pietre, cum îmi place să-i zic. i-am mai dăruit în trecut, da niciodată n-a sărit în sus de bucurie. mereu a zis doar că sunt interesante. da nu mă las. cu ăsta sigur dau lovitura. chiar e frumos, lucică. vezi aici în lateral pata asta? da. ce-i cu ea? seamănă fix cu o corcitură dintre o broască țestoasă și un elefant. da, da, chiar zici că e. e ca un goblen de-a lu loredana, făcut de oamenii preistorici. poate chiar de un strămoș de-al ei, cine știe. o dai pe spate cu asta, lucică. când te mai vezi cu ea? mâine, la ședința de grup. atunci vrei să-i dai și scrisoarea? e, nu. nu vreau să i-o dau de față cu toată lumea. dar când? i-o strecor pe sub ușă înainte de culcare. am niște emoții. dacă n-o scriu bine? dacă scrii din inimă, o scrii bine. auzi, ce-i cu desenul ăla de pe perete? data trecută nu era. eu l-am făcut. hai, nu mai spune. de când știi tu să desenezi, mă? de vreo lună, așa. m-am apucat mai mult de plictiseală. uite, am mai multe aici, în sertar. ia să văd. a, ăsta e spitalul văzut de afară. ăsta ești tu, nu? da, eu sunt. m-am desenat în oglindă, la baie. să nu-mi spui că asta e irinuca. ea e. mamă, ce seamănă. ai făcut-o după poză sau din minte? tot în oglindă, că doar semănam ca două picături. e primul desen pe care l-am făcut. auzi, ai desenat-o cumva și pe loredana? măcar pe hârtie să văd cum arată. da, da, da, ce bine că ai zis. am o grămadă de desene cu ea. cele mai multe. uite. nu știu cum arată în realitate, dar i-ai capturat frumos zâmbetul. așa sper. aici pare supărată. da, asta e fața ei după ce îi fac cadou o piatră plictisitoare. se bosumflă de zici că-i dau cu ea în cap. i-ai arătat și ei desenele? a, nu. o să zică că râd de ea, că o fac caricatură. se vede de la o poștă că nu sunt caricaturi, lucică. sunt opere de artă. uite, știi ce poți să faci? ce? alege desenul cel mai reușit și pune-l în plic cu scrisoarea. crezi că i-ar plăcea asta? garantez. bine, mă mai gândesc. gândește-te. mă bucur că ești mai bine, lucică. mi-a zis doamna doctor că faci progrese în fiecare zi. îmi place de doamna doctor cea nouă, e mai simpatică. e, hai, concentrează-te pe loredana, las-o pe doamna stamate, că e femeie măritată. nu, bre, ce-ai, ești nebun? nu în felul ăla îmi place. glumeam, lucică. ce glume ai și tu, bre. da mă bucur că ai venit. apropo de venit, trebuie să plec. cred că s-a terminat ora de vizită. merge bine ceasul ăla? da, merge ceas. vin săptămâna viitoare, să-mi povestești dacă i-a plăcut scrisoarea loredanei. da, bre, te aștept. auzi, când treci pe la irina, ia desenul ăsta și pune-l acolo, printre flori. sper să-i placă. sigur o să-i placă, lucică. hai, rămâi sănătos. și tu, bre.

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Fazan

Azi-noapte, pentru prima oară de când mă știu, l-am făcut pe tata să zâmbească. Am așteptat să se golească dormitorul unde se odihnește momentan, am intrat pe vârfuri, am mers lângă el și i-am tras colțurile gurii în sus. Cu ochii închiși și ditamai rânjetul, puteai să juri că trăiește cel mai frumos vis, deși sunt sigur că el n-a visat vreodată. La cât de în serios lua viața de armată, nu m-ar mira să-și fi dezvoltat capacitatea de a comanda subconștientului să îl lase în pace noaptea. I se păreau inutile visele, fie că le aveai cu ochii închiși sau deschiși. Câte povești frumoase mi-a întrerupt în diminețile de weekend, când mă trezea cu noaptea-n cap, să fac mișcare, lecțiile la timp, curat în cameră, și tot felul de activități străine copiilor de vârsta mea. Când reușeam să-i respect ordinele, știa că n-o făceam din toată inima, ci doar dintr-un sfert, chiar dacă pe fața lui nu citeam mare lucru. Am stat o vreme lângă el, până când un cearșaf a căzut, descoperind oglinda de la șifonier, unde m-am văzut pe mine fără lacrimi și pe el zâmbind. I-am așezat fața la loc, am acoperit oglinda și am ieșit.

Tata a fost sergent, dar l-au făcut sublocotenent post mortem. Așa va rămâne pentru veșnicie, dacă nu mai e nimic după moarte unde să-i folosească avansarea în grad. Altfel, ar trebui să mai moară de vreo trei-patru ori ca să ajungă general sau măcar colonel. N-am înțeles niciodată treaba asta cu avansarea în grad după ce termini viața pe pământ. E ca și cum, dacă aș muri azi, m-ar trece în clasa a unșpea, deși n-am parcurs nici jumătate dintr-a zecea. Nu mi-ar folosi la nimic. Sper să nu mor înainte să aflu ce e după moarte, că nu-mi plac surprizele. Tata spunea că nici el nu știe ce e după și, cumva, am învățat de la el să nu știu. Acum sigur a aflat, dar, și dacă ar găsi o cale, nu cred că mi-ar spune. Vorbeam puțin când trăiam în aceeași casă, acum e o întreagă lume între noi. Poate una unde tata zâmbește. Sau poate una întunecată, ca ziua de azi: deși e abia 10 dimineața, cerul e mai negru decât îmbrăcămințile celor veniți la înmormântare. Sper să nu plouă, pentru că sigur se va trezi cineva să spună că cerul plânge pentru tata, deși nu există nimic mai impersonal și rece decât ploaia.

Mă uit prin curte și, dacă măsor suferința după numărul de lacrimi vărsate, cea mai tristă e mama tatei, urmată îndeaproape de mama mamei. Câteva femei cu ochii uscați par angajate special ca să bocească. Să plângi fără să lăcrimezi e la fel cu a râde la o glumă fără haz. Știu că tata nu a fost prea iubit, dar ori plângi sincer, ori ai bunul simț să păstrezi aparențele cu apă pe la ochi sau o ceapă-n buzunar. Eu încă n-am reușit să-i ofer tatei vreo lacrimă. Nici când s-a prăbușit la masă, nici când paramedicii au pronunțat decesul, nici când l-am văzut pentru prima oară în coșciug. Dar nici nu m-am străduit prea tare, cum pare să o facă tanti Stela, vecina noastră.

– Băiatu’ mamei, ai rămas fără tată, îmi spune ea un lucru evident, ștergând o lacrimă inexistentă.

Dau din cap, în semn că sunt de acord cu observația ei, și pleacă mai departe, să-i spună mamei că a rămas fără soț și bunicii că a rămas fără fiu. Și poate Loganului lui tata că a rămas fără șofer. Abia aștept să iau permisul, să mă urc la volan și să plec în lumea asta a cărei existență tata a refuzat să o recunoască. Ne-a dus într-un singur concediu, o săptămână la Eforie Nord, acum câțiva ani. În prima zi, m-a luat de mână și m-a dus în larg, să mă învețe să înot, pentru că orice bărbat trebuie să știe să înoate, după cum spunea. M-am scufundat ca o piatră, m-am speriat și l-am implorat să mă întoarcă înapoi la mal, unde am petrecut restul concediului. Toată săptămâna a fost dezamăgit și nu a mai încercat să mă convingă de importanța înotului. Mi-aș dori să revăd marea, chiar dacă acum, dacă mă duc la fund, n-are cine să mă mai scoată.

De când au sosit colegii tatei de la unitate, curtea noastră arată ca o bază militară unde se decide viitorul umanității. Pe șeful unității îl cheamă Micu Constantin sau Viorel, și are atâtea medalii, încât îl bănuiesc că le-a cumpărat la kilogram, ca să pară mai important. Mă mir că nu și-a prins câteva și pe burtă, dar probabil i-a fost teamă să n-o înțepe, la cât de mare și bombată e. Îl și văd zburând prin aer ca un balon dezumflat și aterizând într-o groapă de forma propriei ghete. Grămada de medalii rămasă din el sigur ar ferici un detector de metale plictisit, peste vreo sută de ani. Tata îl considera prea gras și spunea că felul cum arată trădează o indisciplină fizică ce știrbește respectul unei funcții atât de înalte. Pe deasupra, îl considera un laș, pentru că era vânător și nu există laș mai mare decât un om care împușcă animale nevinovate, zicea tata. Domnul Micu prefera fazanii și îl tot invita pe tata la vânătoare, dar el a refuzat răbdător până când invitațiile au încetat. Cu toate astea, o dată la două săptămâni, primeam acasă un fazan gata preparat, cadou de la domnul comandant. Tata gusta din el o singură dată, să nu se dea de gol când domnul Micu îl întreba a doua zi ce gust a avut fazanul, și restul îl dădea lui Negru, labradorul nostru de culoare albă.

Se apropie prânzul și momentul când tata va ieși pe ușa casei pentru ultima oară, într-o poziție orizontală opusă verticalității afișate dintotdeauna. Mama e la ușă, îl așteaptă. N-am văzut-o niciodată îmbrăcată în negru. Dacă s-ar face fotografii la înmormântări, cum se fac la nunți, ar ieși mereu în evidență, ca un suporter de fotbal nimerit în galeria adversă. La înmormântarea tatălui ei s-a îmbrăcat în roșu, când i-a murit o colegă de la muncă a purtat o rochie turcoaz, iar dungile galben-verzi de la înmormântarea fratelui meu mort la o zi după naștere îmi ard și acum ochii. Nu mi-a spus nici până în ziua de azi cum reușea să-l convingă pe tata să o lase să se îmbrace așa, dar sper să aflu într-o zi. Astăzi, rochia de un vernil asemănător cu nuanța uniformelor o încadrează pentru prima oară în peisajul unei înmormântări, iar cele șapte broșe aurii cu note muzicale țin loc de medalii. Mama e profesoară de muzică, dar a visat să devină pianistă de renume mondial. Mi-a spus că n-a reușit pentru că nu e suficient de talentată, dar n-am crezut-o niciodată. Când mângâie clapele, timpul curge doar din degetele ei și restul lumii stă pe loc.

Tata e dus pe umeri de patru colegi, atât de înalți încât sunt nevoiți să se aplece când ies pe ușă cu coșciugul, ca într-un exercițiu militar unde trebuie să treacă de obstacole ca să ajungă la tranșeul salvator. Am fost azi-noapte să văd tranșeul unde se va odihni tata. Am stat pe margine și mi l-am imaginat putrezind, dispărând în uniformă, am vizualizat generații de viermi trăind în și din măruntaiele lui, am văzut apa pătrunzând pământul și infiltrându-se în lemn. Fix acum, când mă gândesc la asta, începe să picure. Bocitoarele sunt fericite. Când plouă, nu știi cine plânge pe bune și cine profită de picăturile din cer.

Tata trece acum pe lângă mama. Mama urmărește sicriul cu privirea, până iese din curte, apoi vine lângă mine, mă mângâie pe cap și mă pupă pe frunte. Mă strânge la piept și broșele îmi lasă o partitură temporară pe obraz.

– Ce bine că stăm vizavi de cimitir, îmi spune. Nu mai încurcăm traficul, nu mai deranjăm lumea cu claxoane. Ai mâncat azi?

– N-am putut, mormăi.

– Îți fac ceva bun diseară.

Mă mai pupă o dată și iese la drum.

Treptat, curtea se golește. Ultimii oameni, doi militari în uniformă, se invită reciproc pe poartă, ca o întrecere inversă, unde câștigă cine iese ultimul. În stradă, bunicile plâng îmbrățișate, iar suferința le-a contopit într-o singură bunică. Mama lui tata ar fi vrut ca cimitirul să fie mai departe, ca să mai stea cu fiul ei, chiar dacă e mort, dar cimitirul e peste drum și vom ajunge acolo în câteva minute. La cât de scurt e drumul, nici fanfara nu va apuca să termine de cântat imnul. Ar fi bine, că m-am plictisit de el. Intru în cimitir și trec pe lângă crucile învățate pe de rost: fostul vecin George, căzut din copac în timp ce tăia o cracă putrezită, pentru că îi era teamă să nu-i cadă-n cap și să-l omoare, Gladiola, fata cu gladiole mereu proaspete pe mormânt, a cărei cauză a morții n-am aflat-o, Cornelia, o bătrână moartă în accident de mașină, cu puțin timp înainte să moară de bătrânețe. Și frate-miu, care a trăit mai puțin decât o muscă. Ca să ajungi la groapa tatei, faci prima alee la stânga și mai mergi puțin. Pe cruce scrie “Om bun, militar curajos, tată”, “tată” fiind singurul substantiv neînsoțit de adjectiv. Lumea îmi face loc și ajung pe margine, unde am stat azi-noapte și mi-am imaginat generațiile de viermi. Tata e vizavi, gata să-și ocupe locul. Umbrelele negre înfloresc sub ploaia tot mai deasă. Popa cântă veșnica pomenire, funiile își croiesc drum pe sub sicriu, militarii pregătesc armele pentru a deranja somnurile veșnice cu salve. Îl văd pe tata pentru ultima oară când sicriul se închide peste figura înțepenită în aceeași încruntare din timpul vieții. Distrasă de păsările de deasupra cimitirului, mama pierde ocazia să-l mai vadă o dată. Atenția îi revine la primul cui bătut, dar e prea târziu. Aș vrea să împrumut un ciocan și să contribui la sigilarea coșciugului, dar groparii se mișcă repede și nu mai apuc. Acum câteva luni, tata m-a acuzat că nu sunt în stare să bat un cui, ar fi fost momentul perfect să-i arăt că între timp am învățat.

Unui gropar îi alunecă mâna pe funie și e cât pe ce să-l scape-n cap pe tata, dar se redresează la timp, în oftatul sincronizat de sub umbrele. Sicriul ajunge pe fundul gropii, acompaniat de rugile preotului. Ciudat cum coborâm trupurile înspre iad și apoi ne rugăm de suflete s-o ia în direcția opusă. Armele sunt pregătite, eu îmi pun mâinile la urechi, ca să diluez zgomotul îngrozitor. Soldații împușcă cerul de trei ori și ploaia se oprește. După câteva secunde, câțiva oameni din mulțime se sperie și se dau în lături. Sar peste groapă, ca să mă apropii de locul cu pricina, și îl văd pe Negru ținând în dinți pasărea doborâtă de una dintre puștile încărcate, probabil din greșeală, cu gloanțe reale. Înainte ca labradorul s-o ia la goană printre morminte, recunosc după culori fazanul și încep să râd în hohote. Lumea uită de câine și de pasăre și își mută privirile spre mine. Simt încruntarea, mirarea, confuzia, și alte stări fără corespondent în dicționar, dar nu-mi pasă. Râd din ce în ce mai tare și râsul meu stinge și ultimele bocete din cimitir. Mă întind pe spate, pentru că nu mai pot să râd în picioare, popa pregătește trusa de exorcizare, babele se-nchină. Râd de parcă m-aș fi drogat înainte să intru în cimitir, iar drogurile își fac efectul abia acum. Mama a văzut și ea fazanul, pentru că vine lângă mine, îmi pune mâna pe umăr și râdem împreună și nu ne pasă de popă, de bunicile contopite, de comandantul Micu care se uită pofticios după fazan, de militarii mai nemișcați decât crucile din jur, de tatăl răsucit în mormânt. Râd în hohote și, în sfârșit, îmi curg lacrimi pe obraji.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

cum mi-am distrus vaginul, țâțele și viața

eu n-am vrut niciodată copii. nu fac mișto, e adevărul. chiar mă simt bine că am spus-o, în sfârșit. mi s-a luat bolovanul de pe inimă. i-am făcut mai mult pentru el, că vedeam cât de mult dorea să fie tată. i-am făcut pentru mama, că o vedeam cât de mult dorea să fie bunică. i-am făcut pentru societate, că o vedeam cât de mult dorea să-și îmbunătățească statisticile. nu vă faceți griji, copiii nu sunt prin preajmă. iar dacă aude cineva, o să-i mint că exersez un monolog pentru cursul de actorie unde m-am înscris și am renunțat, că n-am avut timp să mă mai duc. de fapt, motivele sunt multe. mama mi-a băgat în cap de când aveam juma de metru că rolul femeilor e să aibă copii. când eram suficient de mică, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că e obligatoriu prin lege să am copii când mă fac mare, și că dacă nu fac copii, o să râdă lumea de mine. în perioada aia am avut un coșmar recurent cu o barză care în loc să-mi lase copilul acasă în pătuț, îl înghițea și zbura mai departe. iar când ieșeam afară să fug după ea, barza era înghițită de văzduh până să fac doi pași, și toți oamenii din sat râdeau de mine, în timp ce mă întorceam în casă. acum câțiva ani, între primul și al doilea copil, am citit undeva, cred că pe internet sau într-o revistă, că e mai bine să regreți că n-ai făcut copii, decât să regreți că ai făcut. când s-a născut prima și am ținut-o în brațe, primul gând a fost să o îndes la loc pe unde a intrat și să o diger. vă jur că ăsta a fost primul gând care mi-a înjunghiat creierul. o vedeam cum se dezintegra în mâinile mele, cum se împrăștia pe podea, cum era măturată de femeia de serviciu și aruncată la gunoi. visam cum intra un vultur pe geamul lăsat deschis de asistentă, o prindea în cioc și o hrănea puilor flămânzi din cuib. când stăteam în patul de spital cu ea în brațe, toată lumea din jur o privea doar pe ea, ca și cum eu aș fi fost doar un obiect inert, ca și cum n-aș fi existat. mi-am dat seama că n-o să mai exist ca până atunci, că o să trebuiască să renunț la tot pentru ea. la tot ce am, la tot ce sunt și la tot ce aș putea să devin. cei din jur erau atât de fericiți, încât am devenit și eu, din obligație, chiar dacă simțeam că doctorul i-a tăiat cordonul ombilical și m-a strâns cu el de gât. treptat, am îngropat sentimentele astea. am reușit să mă conving că sunt nebună, că nu e normal să simt așa, că sunt emoții trecătoare, apărute în sufletul oricărei mame proaspete. când am rămas a doua oară însărcinată, eram convinsă că va fi altfel. dar a fost exact la fel. sunt sigură că și la al 99-lea copil eu tot pe locul 100 voi fi. nu am împărtășit cu nimeni toate astea. am ținut secretul îngropat în mine ca o sarcină. doamne, cât mi-aș fi dorit să vorbesc cu cineva. să îi spun cât de tare mă plictiseam privindu-le în pătuț cum nu făceau nimic, absolut nimic, ca două jucării pe care le apeși și repetă aceleași mișcări la nesfârșit, până se consumă bateriile. să îi spun cât de mult mă enervează mamele din parc, cât de mult mi-aș dori să vorbească și despre altceva decât scutece, căcat, pișat, vomă, colici, mânuțe, ochișori, gropițe, cărucioare, primul pas, primul cuvânt, prima vânătaie, țâțe umflate, țâțe lăsate, labii atârnânde, căcat, pișat, căcat, pișat, căcat, pișat. mă bucur că pot să vă spun vouă toate astea, chiar dacă nu vă cunosc. lui n-aș putea să-i spun. nu m-ar înțelege. el nu e așa. el e fericit. când se aleargă în parc cu ele, nimic nu mai contează pentru el. atunci mă visez cel mai des ridicându-mă de pe bancă și fugind în zare, ca barza din coșmarul meu. îl invidiez că simte așa. îi invidiez bucuria sinceră din ochii ațintiți spre ele. îl invidiez pentru tot ceea ce eu nu sunt. și sunt geloasă pe ele că mi l-au furat, deși eu i le-am oferit. el nu mai e de mult jumătatea mea, pentru că nu mai suntem nici măcar un sfert din ce eram. l-am iubit atât de mult încât i-am făcut doi copii ca să nu-l pierd, și exact asta s-a întâmplat. din soție am devenit soție și mamă, iar apoi doar mamă. doar servitoare. doar femeia care dă lapte, schimbă scutece și șterge cururi. n-am mai mâncat în oraș de patru ani. nu ne-am mai futut de patru luni. nu mai vorbim despre misterele universului, ci despre misterele desenelor cu carioca de pe mobilă. nu ne mai vedem cu oameni care n-au copii. nu mai mergem la teatre absurde, nu mai facem karaoke pe balcon, nu ne mai scriem porcării pe aburul de pe oglindă. nu mai avem loc să ne ținem de mâini, pentru că sunt ocupate cu jucării și rufe murdare. nu-mi mai bagă mâna în chiloți în timp ce spăl vasele, nu-mi mai plesnește bucile după ce ies de la duș, nu ne mai împleticim limbile în săruturi violente. i-am dăruit doi oameni noi ca să devină și el altul. știu că am avut puterea să aleg. că nu m-a obligat nimeni să merg pe drumul ăsta. mi-am născut singură capcana și m-am prins în ea. voi suporta consecințele. le suport în fiecare zi. în fiecare nenorocită de zi identică cu cea de dinainte. am pierdut noțiunea timpului. uneori mă surprind că nu știu nici măcar în ce lună suntem. trebuie să deschid telefonul, să mă uit în calendar și chiar și atunci sunt surprinsă. e ca și cum cineva ar fi luat toate unitățile temporale, le-ar fi pus într-un bol și le-ar fi amestecat, iar timpul a devenit o masă amorfă din care nu mai descifrez nimic. telefonul îmi vibrează în buzunar. e el. îi răspund. mă întreabă dacă trebuie să cumpere scutece. îi spun că da. conversația se încheie și telefonul vibrează aproape imediat. e o poză cu raftul de la magazin. mă întreabă ce scutece să aleagă. cele albastre, îi zic. îmi trimite o mânuță de aceeași nuanță, care mimează semnul ok. bag telefonul la loc în buzunar. se vede frumos peisajul de aici. am citit că e cea mai înaltă clădire din oraș. atât de înaltă încât văd de sus în jos stolul de berze care se întoarce din țările calde.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Ce mai om

Sub plapumă. Ziua s-a trezit înaintea mea şi aruncă lumină în cameră. Nu văd nimic, dar îmi imaginez lumina şi şocul pe care l-ar produce în ochii mei. Mi-e frică de durerea pe care ţi-o provoacă lumina puternică, după o noapte de beznă totală, aşa că încerc de fiecare dată să mă obişnuiesc cu ea treptat. Ridic un colţ de plapumă şi o rază năvăleşte brusc înăuntru, ca un câine, care abia aşteaptă să-i dai drumul în casă, iar, când deschizi uşa, e deja în spatele tău. Ridic plapuma şi mai mult, iar lumina disperată se înfiripă cu grabă prin toate ascunzişurile. Tricoul îmi strânge gâtul îngrozitor, cred că m-am făcut albastru la faţă. Bag degetul între guler şi barba nerasă de pe gât şi trag puternic, ca să mai slăbesc strânsoarea, dar trag prea tare şi aud un pârâit. De unde s-o fi rupt? N-are importanţă, e doar tricoul în care îmi petrec nopţile. Îmi fac curaj, dau plapuma la o parte cu totul şi o îngrămădesc cu picioarele la capătul patului. N-am curaj să deschid ochii, chiar dacă întunericul de sub pleoape s-a mai diluat. Îmi împing globii oculari înspre creier şi mă bucur de formele colorate apărute brusc în faţa mea. Deschid ochii încet. Ceaţa se împrăştie doar dintr-unul, îmi curăţ urdorile, mă aşez pe marginea patului şi mă cufund cu faţa în palme, ca să mai iau o porţie de întuneric. De la bucătărie vine miros de scorţişoară. O fi făcut mama orez cu lapte?

Pentru că viaţa e tâmpită şi surprinzătoare, mai ales dimineaţa, memoria îmi dezgroapă amintiri din copilărie. Dintr-o dată, mă văd transportat în timp la Eforie Nord, undeva pe la începutul anilor ’90. Vârsta: patru sau cinci ani. Sunt la cantina hotelului, cu mama, tata şi fratele meu, care abia se născuse. Mănânc orez cu lapte, presărat cu o urmă maronie de scorţişoară, dintr-un castronel alb. Pe lângă masa noastră se târăşte un om, trecut de prima tinereţe, parcă şi de a doua, cu handicapuri fizice vizibile. E vai de el, cocoşat, şchiopătează, nimeni nu şi-ar dori să fie în pielea lui. Cum îl zăresc, fără să stau pe gânduri, mă ridic în picioare şi strig, cât să fiu sigur că mă aud şi turiştii de la ultimul etaj: “Hă, hă, ce mai om.”

Revin la fel de brusc la realitate. Îmi văd moaca în oglinda de la şifonier. Trebuie să mă tund, arăt ca o oaie tăvălită de lup şi salvată în ultimul moment. Iau sticla de apă de lângă pat şi dau pe gât o porţie zdravănă, cu gâlgâituri. O simt ca pe o gură de oxigen pe care o inhalezi cu disperare, după ce îţi ţii respiraţia mai mult decât trebuie. Mă ridic, ca să merg la baie, dar mă ia ameţeala imediat, de parcă mi-aş fi băut şi minţile şi sufletul azi-noapte. Calc pe un ştecher uitat cu colţii în sus, îl înjur în gând, apoi cu voce tare, şi merg mai departe. Deschid uşa. Mirosul de scorţişoară mă loveşte în plin. Pornesc către baie şchiopătând, de la ştecher, şi cocoşat, de la starea mea naturală de dimineaţă. Aproape că nu-mi doresc să fiu în pielea mea. Când ajung în dreptul uşii de la bucătărie, întorc privirea şi îmi văd părinţii şi fratele la masă, mâncând orez cu lapte, presărat cu scorţişoară. Toţi trei întorc privirea către mine, în acelaşi timp.

– Hă, hă, ce mai om.

Apărută aici: http://www.humanitas.ro/humanitas/fic%C5%A3iuni-reale

Posted in Uncategorized | Leave a comment

rock paper scissors

vântul trântește fereastra și o sparge pe podea și te scoate pentru moment din vis, dar liniștea te readuce-n reverie, te readuce-n noaptea aia, în conversațiile imprevizibile cu ea, în polițistul gras care v-a fugărit minute bune pentru un rahat de portocală furată dintr-un aprozar non-stop, pe care oricum ați aruncat-o înspre el ca să-l opriți, și l-ați oprit, pentru că s-a apucat să decojească portocala și a înfulecat-o și a uitat de voi, în câinele izbit de mașina trecută pe roșu, lăsându-l roșu pe asfalt, schelălăind din ce în ce mai jalnic, chemându-vă înapoi să-i curmați suferința, în jocul de piatră-foarfece-hârtie prin care ați decis cine va curma suferința animalului strivindu-l cu bordura dezlipită din trotuar, în scârba și dezgustul și voma împrăștiată pe câine după ce i-ai împrăștiat căpșorul pe asfalt, pentru că ești varză la piatră-foarfece-hârtie, în lacrimile ei vărsate pentru un câine pe care, deși nu-l cunoștea, a decis să îl numească Zebră, ca o avansare în grad post-mortem. te readuce-n poeziile pe care te-a rugat să i le scrii în zăpadă, deși n-ai scris în viața ta un vers, deși urăști zăpada și tot ce ține de ea, în râsetele ei la citirea cuvintelor șterse treptat de ninsoare, ca și cum nici măcar cerul nu era de acord să existe pe lume așa versuri abominabile, ca și cum marii poeți trecuți pe lumea cealaltă s-au oprit din a admira minunățiile raiului și au creat o turmă de nori ca să îți șteargă ție elucubrațiile. dar ea a râs și știai că în râsetele ei nu există urmă de dispreț, că ecourile haha-urilor din orașul gol erau ecourile din inima ta și știai că noaptea se va termina și știai că totul are un sfârșit nu mereu reînceput de ceva la fel de frumos. îți amintești de bărbatul de pe pod pe care v-ați străduit din răsputeri să îl convingeți să nu sară, mințindu-l că viața lui e frumoasă și merită trăită, și el nu v-a crezut și v-a amenințat că pentru fiecare pas spre el, el va face un pas spre marginea podului și nu mai avea decât trei pași până la balustradă și voi mai aveați vreo șapte până la el, nici matematic nu îl mai puteați salva, dar ați riscat și v-ați apropiat, implorându-l să mai stea o zi printre noi, dar el nu v-a ascultat și a sărit și în loc să auziți apa plescăind, ați auzit o izbitură groaznică și apoi țipetele de durere și când v-ați uitat peste balustradă ați văzut râul înghețat bocnă, ca o ușă închisă care în noaptea asta a decis să nu mai primească niciun săritor, și l-ați întrebat pe bărbat dacă e în regulă și el v-a răspuns că și-a rupt ambele picioare și să sunați la ambulanță și voi v-ați gândit că dacă știați dinainte că două picioare rupte i-ar fi dat așa poftă de viață i le-ați fi rupt cu mâinile voastre și ambulanța a sosit împreună cu pompierii și un pompier a coborât pe o frânghie, dar pe la jumătatea drumului râul și-a făcut singur copcă și bărbatul a dispărut sub gheață și abia la primăvară va mai răsări, odată cu ghioceii. îți amintești de cârciuma îmbâcsită în care ați intrat și de bețivul care v-a întâmpinat cu o mână pe buca ei și de pumnul cu care i-ai vizitat chipul deja roșu și de bătaia generală ce-a urmat și de scaunul în cap pe care ți l-ai luat nevinovat, și de gluma ei făcută în drum spre urgențe că acum ești om cu scaun la cap, la care tu ai râs abia după câteva ore, îți amintești de coada-nsângerată de la urgențe, mai ceva ca la poștă-n miezul zilei, de femeia care s-a tăiat în timp ce ascuțea cuțitul cu care-a vrut să-și taie venele, de bărbatul somnambul care a intrat cu capul în vitrina unui magazin de saltele, spărgând și capul și geamul, de copilul care-a folosit acvariul pe post de cadă și s-a spart sub greutatea lui și o bucată de sticlă i-a secționat o bucă și l-a transformat în primul om de pe pământ cu trei buci, îți amintești până și peștele mort ce atârna din buzunarul de la pieptul său. îți amintești că deși ai ieșit din spital cu capul bandajat, n-ai vrut ca noaptea să se termine acolo, și ați continuat să vă plimbați pe străzile pline de zăpadă, și ați auzit un bărbat țipând la cineva și v-a luat curiozitatea în primire și ați dat colțul, și bărbatul umbla desculț prin zăpadă încercând să strângă lucrurile aruncate de iubită de la etajul trei, hainele cădeau odată cu fulgii de zăpadă, v-ați apropiat de el și l-ați ajutat să-și găsească lucrurile, un tricou aici, trei chiloți colo, o bucată de laptop aici, trei bucăți colo, femeia striga disperată de la geam că ce a făcut să merite asta, iar noi ne întrebam ce a făcut bărbatul ca să merite asta, și am citit printre rânduri că el a înșelat-o cu tipa care locuia sub ei, și tipa care locuia sub ei nu știa că el are o relație, așa că a ieșit și ea pe geam și a început să arunce cu lucruri în el, și l-ați ajutat să le strângă pe toate într-un nămete de obiecte construit lângă un nămete de zăpadă și femeile s-au înjurat între ele și au aruncat cu obiecte una-n alta și tipa de la etajul doi și-a dat seama că tipa de la etajul trei are avantajul gravitației și s-a retras în casă și a stins lumina și probabil a plâns de furie, și ați plecat de-acolo când soarele de dimineață își arunca și el razele de după blocuri și fulgii de zăpadă deveneau din ce în ce mai rari până când s-au oprit de tot și ți-ai dat seama că trebuie să prinzi avionul în trei ore, ți-ai dat seama că la revedere s-ar putea să nu mai însemne nicio revedere, și ai chemat un taxi, v-ați privit, taximetristul a claxonat, și te-ai urcat uitându-te mereu la ea, știind că n-o să o mai vezi vreodată, și în sinea ta sperai să fi fost totul un vis în care să revii la noapte când te culci din nou. te apuci să strângi cioburile și cauți un geamgiu în cartea de telefoane.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Călătorind lângă un mort

Urc în avion, trec prin spaţiul îngust al uşii, salut stewardesele, le privesc în ochi cât mai puţin posibil, copiindu-le în oglindă zâmbetul de reclamă la pastă de dinți, doar una uită să mă privească, dar, printr-un gest forţat, îşi mută ochii din gol în ochii mei şi îşi luminează artificial chipul, mai mult arătându-mi dinţii decât zâmbind, aş vrea să o întreb la ce se gândea când fixa podeaua, dar nu e timp, trebuie să ajung la locul meu, printre rândurile atât de apropiate că mă obligă să merg în lateral. În jurul meu, oamenii se fac comozi: un tip se chinuie subtil să-şi dezlipească testiculele de coapsă, lipindu-se stângaci de scaunul din faţă. O femeie cu ţâţe mari îşi îndeasă înapoi în bluză sutienul ieşit, dar îl îndeasă prea mult şi sfârcul deformat, ca o gumă de mestecat lipită de un elev sub bancă, iese la aer. Bărbatul de lângă ea îşi acoperă erecţia cu o broşură despre turnul din Pisa. O femeie cu copil în braţe îşi îndeasă dopuri în urechi ca să nu-i mai audă urletele, copilul încearcă să i le scoată, femeia îl acuză că e neascultător, deşi ea e cea cu dopuri în urechi. Un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă cu trei numere mai mici îşi îndeasă geamantanul în compartimentul de deasupra, încăpăţânându-se să îl împingă, deşi e clar că nu încape. O femeie grasă se înfige în scaun, între rezemătoarele pentru braţe, dar, când încearcă să se ridice, nu mai poate ieşi dintre ele. Se panichează că a uitat să-şi ia senvişurile din bagaj, dar bărbatul vecin se oferă să i le dea el, glumind că acum ea nu mai are nevoie de centură, e mai în siguranţă aşa, blocată între scaune. Ei nu i se pare amuzantă gluma, îl priveşte cu un amestec de scârbă şi poftă. O babă înghite trei pastile diferite: una de inimă, una de frică de zbor şi alta de frică de prăbuşire.

Mă opresc în dreptul unui rând gol şi mă aşez la geam. Câţiva angajaţi ai aeroportului verifică avionul. Unul dintre ei îl cheamă pe altul să îi arate ceva sub aripă. Îi spune din gesturi că nu e nimic, el mai rămâne câteva secunde cu ochii fixaţi acolo, până e chemat de celălalt bărbat.

Lângă mine nu se aşază nimeni şi o perioadă chiar sper că voi rămâne singur pe rând. După un timp, se aşază un moş urât mirositor. Îşi dă jos pălăria, descoperind o chelie la fel de lucioasă ca aripa avionului în soare. Toată lumea s-a aşezat, doar stewardesele mai sunt în picioare, făcând ultimele pregătiri înaintea spectacolului de dans sincronizat de pe culoar. Eu îl ştiu pe de rost, chiar îl dansez în minte, odată cu ele. M-am închipuit de multe ori ieşind pe culoar şi făcând asta. Mi-am imaginat toate reacţiile posibile ale celor din jur, de la a mă privi încruntaţi, la a râde şi a mă filma cu telefoanele. O stewardesă dansează chiar lângă mine. E cea care privea în gol când am intrat în avion. E atât de aproape, încât îmi vine să mă feresc când arată către ieşirile de urgenţă. Îi simt parfumul şi o privesc insistent. Ea îmi aruncă priviri fugare, la fel de multe ca moşului. Se mută mai în spate, nu ştiu dacă deranjată de mirosul bătrânului sau de privirile mele insistente. Aş zice că moşul e de vină, pare să fi intrat deja în puterfacţie. Nimic viu nu poate mirosi în halul ăsta. Îmi vine să mă ridic şi să mă aşez în altă parte, dar nu vreau să-i rănesc sentimentele, deşi el îmi răneşte nasul. În plus, câteva turbulenţe ne obligă să rămânem aşezaţi, cu centurile puse. Stewardesa termină dansul, strânge recuzita şi pleacă în linişte, ca după un spectacol neînţeles de niciun spectator. Întotdeauna mi s-a părut ciudat că oamenii aplaudă când aterizează avionul, dar niciodată după dansul stewardeselor.

Bătrânul a adormit şi chelia îi alunecă pe umărul meu. Nu a fost atent la dansul stewardeselor, şi, dacă se va întâmpla ceva neprevăzut, va trebui să pierd timp preţios explicându-i cum să își salveze zilele rămase. Îl împing cu degetele, dar nu reacţionează. Nu-mi dau seama dacă e viu sau mort. După miros, nici atât, pentru că mirosea a mort şi când ştiam sigur că e viu. Chem stewardesa, pe acea stewardesă, şi o rog să-i verifice pulsul, că eu nu mă pricep, deşi adevărul e că mi-e scârbă să-l ating din nou. Ea îi ridică încheietura în palmă, se uită la ceas şi constată decesul. Stewardesa e un monument de calm, deşi câteva femei de pe scaunele alăturate ţipă, leşină sau îşi duc mâinile la gură şi murmură un “Doamne fereşte”. Nu mai are Domnul ce să ferească, îmi spun, poate doar obstacolele din calea bătrânului, în drumul său spre rai. Mă gândesc că e bine să mori aproape de cer, ajungi mai repede la el.

Avionul tocmai ce a decolat, aşa că va trebui să ne întoarcem în aeroport pentru a lăsa mortul. Încerc să-i mint pe membrii echipajului, spunându-le că bătrânul, după ce moare, vrea să fie aruncat dintr-un avion, pentru că, în tinereţe, a fost paraşutist militar, pe vremea războiului. Nu mă crede nimeni, dar stewardesa, acea stewardesă, îmi zâmbeşte, de data asta sincer. Încep pregătirile pentru aterizare. Îmi pun centura, i-o pun şi moşului. Ni se spune să ridicăm mesele în poziţie verticală. O ridic pe-a mea, pe-a moşului o las în poziţie orizontală, să se odhinească în pace cu fruntea pe ea. Avionul aterizează violent şi zdruncinătura trezeşte mortul. Femeile ţipă din nou, leşină din nou, spun “Doamne fereşte” din nou. Aud o femeie reproşându-i mortului că n-a înviat mai devreme, pentru că ea trebuie să ajungă la o nuntă. Stewardesa vine din nou, mă priveşte cu ochi speriaţi, pe moş cu ochi şi mai speriaţi. Îmi spune că visul ei era să devină medic, iar acum îi pare bine că nu a devenit, că băga un om viu în pământ. Moşul îi spune să nu renunţe la idee, susţinând că el chiar a fost mort, a văzut lumina albă, şi toate cele. Stewardesa îi zâmbeşte şi fixează din nou podeaua.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Concediu lângă o femeie goală

La 12, o muscă mi-a intrat în nas şi m-a trezit. Am închis gura, am acoperit nara liberă şi am suflat scurt. Urechile mi s-au desfundat, musca a ţâşnit din nas, a făcut câteva tumbe haotice şi a revenit la locul faptei, atacându-mi cealaltă nară. Am luat pliciul şi am alergat-o prin cameră, dar, din cauza efortului brusc, m-a luat ameţeala. M-am aşezat pe marginea patului, am văzut negru în faţa ochilor, apoi ceva stele multicolore, grupate pe galaxii. Când mi s-a limpezit privirea, m-am dus la bucătărie. M-am aşezat pe scaun şi am privit pe fereastră. Mi-am pus o felie de pâine cu unt şi cu dulceaţă de vişine şi am mâncat-o în silă.

Am dat perdeaua la o parte şi, după ce lumina s-a obişnuit cu ochii mei, am văzut-o pe vecina de vizavi ieşită la balcon în sânii goi. M-am ridicat, m-am apropiat şi am şters geamul. A scârţâit şi, pentru un moment, mi-a fost teamă că sunetul îl va acoperi pe cel al maşinilor. Femeia şi-a aprins o ţigară, dar a scăpat bricheta, care a căzut pe cozorocul şepcii unui bărbat în trecere pe sub balcon. A sărit ca de pe trambulină şi a aterizat pe trotuar, spărgându-se. Bărbatul a privit în sus, dar femeia s-a retras, fixând ochii în direcţia mea. M-am retras violent în lateral şi m-am lovit cu capul de hotă. După ce am înjurat hota, am vrut să privesc din nou sânii goi, care probabil încă mai vibrau de la retragerea bruscă. Am aplecat capul în lateral, dar femeia nu mai era la balcon. Am deschis geamul. Bărbatul se îndepărtase, dar încă mai privea din când în când înapoi, sperând să descopere cine a avut îndrăzneala să-l lovească. A dispărut după colţul unei clădiri.

Am rămas o vreme la geam, sperând ca femeia să reapară. Mai târziu, l-am văzut pe bărbat întorcându-se cu o sacoşă plină. Când a ajuns în dreptul balconului, a ridicat privirea, de teamă să nu se trezească iar cu ceva în cap. Bătrâna care locuia cu un etaj mai sus de femeia exhibiţionistă a scăpat pixul cu care rezolva integrame pe marginea balconului. Bărbatul s-a ferit în ultimul moment, înjurând-o şi învinuind-o pe nedrept şi pentru brichetă. Femeia a privit către mine. I-am făcut cu mâna. M-a salutat cu un semn din limbajul surdo-muţilor, apoi a intrat înăuntru. Bărbatul a băgat pixul în buzunar şi şi-a văzut de drum. M-am dus în sufragerie şi am deschis televizorul.

A doua zi, m-am trezit la aceeaşi oră, fără ajutorul muştei. Am zărit-o pe obrazul mamei, care mă privea dintr-o fotografie. Cu o aluniţă la locul potrivit, mama era o franţuzoaică din Parisul anilor ’30. Când m-am ridicat din pat, musca a zburat, bâzâind prin cameră. Mi-am baricadat nasul cu palmele şi am părăsit dormitorul în viteză. Am făcut duş şi am ieşit din baie acoperit doar de prosop. Am ajuns lângă geamul de la bucătărie tremurând, mai mult de emoţie, decât de frig. M-am dezbrăcat de prosop şi l-am pus pe scaun. Am deschis fereastra. Femeia era acolo, în sânii goi. Am prins-o chiar când îşi stingea ţigara. M-a văzut, dar n-a mişcat o geană, doar m-a privit de sub ea. Am privit-o şi eu, transpirând abundent. Bătrâna a ieşit cu revista de integrame în mână, dar nu m-a băgat în seamă. Bărbatul se apropia de zona periculoasă. Femeia mi-a dat de înţeles că, dacă arunc cu ceva în el, îmi va arăta şi restul corpului. Am luat o furculiţă, dar am renunţat cu o clipă înainte să arunc, de teamă să nu-l rănesc. M-am gândit la prosop, dar nu avea aerodinamica necesară pentru a traversa strada şi ar fi ajuns, probabil, pe parbrizul unei maşini, blocând privirea şoferului. Aş fi cauzat un accident, iar arma crimei era plină de ADN-ul meu. În criză de timp, am luat un ou crud. I l-am arătat, mi-a dat OK-ul şi l-am aruncat, când bărbatul trecea pe sub balconul ei. Oul i-a trecut razant pe lângă şapcă şi s-a spart pe trotuar. Bărbatul a ridicat privirea, dar m-am ascuns imediat. Am scos doar ochii, suficient cât să o zăresc pe femeie retrasă, dar cu sânii tremurând, aşa cum mi-i imaginasem cu o zi înainte. Bărbatul a dispărut după colţ, lăsând oul să se prăjească pe trotuar. Femeia nu s-a ţinut de promisiune şi s-a retras în apartament. Am închis geamul şi mi-am făcut o omletă.

De aproape, sânii îi vibrează şi mai puternic. Ne aşezăm pe câte un scaun şi ne privim unul pe celălalt. Nu e nimic sexual, în contradicţie cu fanteziile mele din ultimele două nopţi. Bem câte un ceai rece. Ea şi-l ţine între coapse, să se mai încălzească, eu am băut deja jumătate şi am răguşit. Noroc că vorbim doar din priviri. E 13 fără un sfert. Mai e puţin şi trece bărbatul.

*Apărută în ultimul număr tipărit al Revistei de Povestiri, pe care îl găsiți aici: http://revistadepovestiri.ro/butic/index.php?route=product/product&path=62&product_id=122

Posted in Uncategorized | Leave a comment