frunză de rucola

bună eu sunt nicolle cu doi de l este numele meu real să știi nu mi l-am schimbat între timp sau ceva adică este numele pe care mi l-au dat părinții la naștere că ei sunt mari iubitori ai culturii franceze și au fost de multe ori în franța mai ales la paris și când eram mică mereu mă luau și pe mine și-mi cumpărau de-acolo tot felul de rochițe scumpe adică nu scumpe în sensul de drăguțe ci scumpe ca bani eu chiar poimâine am avion către paris nu mă duc cu treburi sau ceva mă duc în vacanță și relaxare doar n-o să rămân în bucurești să-mi beau cafeaua într-o magherniță ca asta nu zic acum că locul ales de tine nu e ok că e ok e chiar foarte ok poate n-ai avut timp să găsești altceva mai bun dar n-are nimic e abia prima întâlnire pe măsură ce ajungi să mă cunoști o să descoperi ce-mi place o să descoperi cum sunt eu în realitate o să descoperi părți noi din mine și o să mergem în locuri mai frumoase din ce în ce mai frumoase și din ce în ce mai scumpe că alea scumpe sunt cele mai frumoase ca și rochițele pe care mi le luau ai mei când eram mică și mergeam la paris apropo de paris ai auzit de milano e un oraș din italia acolo mă duc eu să fac modeling nu-mi vine să cred că nu ți-am spus încă că sunt model adică nu cetățean model sau ceva nu te gândi la prostii ci fotomodel poate chiar m-ai văzut pe afișe pe panouri poate chiar ai un poster cu mine la tine în cameră și deja mă cunoști poate deja ai avut gânduri necurate cu mine sper că nu ți-ai imaginat cum arăt îmbrăcată pardon dezbrăcată îți spun de pe acum că eu sunt fată educată nu fac sex de la prima întâlnire și eu oricum nu-i spun sex ci dragoste sexul mi se pare așa prea mecanic înțelegi când zici că faci dragoste parcă e ceva așa mirific și superb și minunat și nu știu cum îi zici tu dar în preajma mea să-i zici dragoste că eu numai de dragoste știu să ascult deci să-nțeleg că n-ai poster cu mine la tine în cameră nu-i nimic îți fac eu cadou mai multe postere cu mine pozată în paris în milano în caraibe eu am fost peste tot prin lume mai puțin în țările unde e mai mereu iarnă că acolo te pun să te îmbraci gros și dacă mă înfofolesc cu o sută de mii de haine groase lumea nu mai poate vedea cine sunt eu cu adevărat înțelegi ce vreau să zic ajung să mi se vadă doar ochii iar ochii sunt doar oglinda către suflet nu și către corp adică au muncit atâta să-mi modeleze corpul ar fi păcat să nu-l arăt acum urmez o dietă specială nu-ți spun cum se numește că sigur nu ai auzit de ea dacă nici eu nu auzisem de ea înainte să aud de ea eu care am fost peste tot prin lume tu sigur nu ai auzit de ea e o dietă specială și foarte scumpă dar scumpă doar ca bani nu scumpă în sensul de drăguță că nu e deloc drăguț să mănânci trei frunze de rucola pe zi dar nutriționiștii mei personali angajați de mama și de tata mi-au zis că numai așa îmi pot menține silueta perfectă așa că suport n-am ce face doar a fost visul părinților mei să devin fotomodel și-n orice meserie trebuie să faci sacrificii chiar dacă nu sunt pentru tine chiar dacă uneori aș băga în mine o jumătate de porc la grătar chiar dacă uneori aș înfuleca un cheesburger triplu chiar dacă uneori aș înghiți o shaorma dintr-o singură îmbucătură dar doamne ferește ce gânduri îmi trec și mie prin cap dacă m-ar auzi ai mei nici nu vreau să mă gândesc ce-ar face ți-am zis că prima mea ședință foto am făcut-o la șapte ani eu nici nu-mi amintesc prea bine totul știu doar că înainte de ședință aveam o salopetă de blugi și mă jucam cu două păpuși și cu două prietene și părinții mei m-au luat și m-au îmbrăcat într-o rochiță și m-au pus în fața fotografului și eu nici n-am apucat să-mi iau la revedere de la prietenele mele și nici de la păpuși cu păpușile nu era problemă că le-am găsit tot acolo unde le-am lăsat și mi-am cerut iertare de la ele dar pe prietene nu le-am mai găsit și m-a pus fotograful să stau în nu știu câte poziții diferite și ai mei mi-au spus că locul meu e în fața aparatului foto și pe catwalk și pe scenă da am fost și pe scenă tot când eram mică la concursuri de frumusețe pentru copii și mama și tata îmi tot spuneau că sunt cea mai frumoasă și să fac totul să câștig că frumusețea o să mă ducă departe în viață dovadă că am ajuns unde am ajuns din cauza frumuseții pardon datorită frumuseții mie-mi părea puțin rău când câștigam că erau cel puțin două fete care eu zic că erau mai frumoase decât mine dar le întreceam mereu la proba de talente că eu cântam bine la pian îmi plăcea pianul iubeam pianul mă îndrăgostisem de toate clapele pianului de la școală învățasem să cânt binișor și stăteam după ore ore-ntregi cu profesoara de muzică dar nu mereu că mă certau ai mei că nu vin acasă să-mi exersez mersul cu cărți pe cap că ele ajutau la menținerea posturii deși la școală mă-ndemnau să le citesc eu trebuia să le țin în singurul loc pe care nu-l puteam vedea cu ochii dar trebuie să le fiu recunoscător pentru că acum știu să merg perfect puțini copii au norocul să învețe mersul perfect mulți părinți nu dau doi bani pe mersul copilului lor ai mei mi-au îngrijit mersul mai bine decât pe al lor ca să nu mai zic de corp știi că eu aveam voie la o singură bomboană pe lună dar asta m-a împiedicat să mă îngraș și să-mi pierd dinții vezi ce corp perfect am 90 60 90 ajunsesem anul trecut la 90 62 90 dar nutriționistul angajat de părinții mei mi-a redus dieta la o frunză de rucola pe zi și am revenit la 90 60 90 că era mai mare rușinea pentru un fotomodel ca mine știi la bărbați nu contează așa mult doi centimetri la femei pot însemna totul mai ales la femeile fotomodel ca mine a uite au pian și aici dar nu-l folosește nimeni s-a așezat praful pe clape în loc să se așeze degetele mă întreb dacă mai știu vreun cântec din cele învățate când eram mică n-am mai văzut un pian de zece ani acum parcă încep să mă bucur că ai ales acest loc mă întreb dacă m-ar lăsa să mă așez și să apăs pe o clapă poate chiar pe mai multe a ce drăguț te duci tu să întrebi mă lasă a ce frumos hai așază-te lângă mine deci prima notă era asta apoi asta apoi astea da da da îmi amintesc perfect ah ce frumos sună clapele chiar dacă sunt răgușite îți place mă bucur ah scuze sună telefonul e tata da tată ședință foto de urgență nu nu făceam nimic exersam cântatul pardon mersul exersam mersul că ziceai tu ieri că nu stau suficient de dreaptă hai că vin acum îmi pare rău trebuie să plec mi-a părut bine poate ne mai vedem pa.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Sunt un bou

Multă vreme, n-am făcut altceva decât s-o privesc prin gard. Aşa m-am îndrăgostit de ea, creând scenarii peste scenarii despre viaţa noastră viitoare, imaginându-mi că vom evada, vom trăi în sălbăticie, vom face patru copii, doi viţei şi două văcuţe, vom alerga pe pajişti nesfârşite, ne vom trezi la ce ore vrem, ne vom culca la cât vrea muşchiul nostru de vită. Dar stăteam în curţi separate şi nu aveam niciodată curajul să intru în vorbă cu ea. O priveam, dar nu mă observa. După ce se depărta de gard, rămâneam acolo o vreme, până ce parfumul ei bălegos se dispersa. Plecam trist, întrebându-mă de ce nu sunt în stare să-i vorbesc, să-i spun ce simt. Adormeam cu ea în gând, mă trezeam cu ea în gând.

Am iubit-o din prima, dinainte s-o cunosc. M-am îndrăgostit de petele ei albe şi negre, ca o hartă a lumii deformată de mişcări tectonice, de ochii mari şi tâmpi, care nu mă observau niciodată, de modul cum îşi mişca maxilarul inferior când mesteca, de limba ei penetrând, cu senzualitate, interiorul fiecărei nări. M-am îndrăgostit de balele lucioase prelinse pe marginea buzelor mari, atingând uşor iarba şi făcându-mă să salivez până la deshidratare. De mersul ei provocator şi ţanţoş, de tremurul ugerului la fiecare pas. M-am îndrăgostit de coada ce băga-n sperieţi muştele de pe spinare. Ah, cât de gelos eram pe ele, aş fi dat orice să fiu în locul lor. Iubeam sunetul balegii ei plesnind pământul, iubeam jetul de pişat ce plonja ca o cascadă aurie de sub coada ei, iubeam picăturile de lapte suspendate-n vârfurile celor patru sfârcuri. Ah, cu câtă poftă le-aş fi lins.

Dar ce să vadă ea la mine? Eram doar un bou ciufulit, cu cornul drept strâmb, cu balegă uscată atârnând de vârful cozii, care îmi intra în ochi când mă loveam de muşte. Când mă pişam/bălegam, trebuia să mă aşez pe iarbă, nu puteam să fac din picioare, aşa că de fiecare dată mă ascundeam, să nu râdă ceilalţi de mine. Singurul loc unde puteam fi împreună erau visele mele. Şi, pentru o vreme, asta mi-a fost de-ajuns.

Într-o zi, ne-au mutat în acelaşi grajd. Am fost cel mai fericit să ştiu că împart un acoperiş cu ea, chiar dacă nu eram singuri. Mă repartizaseră în staulul perfect, situat chiar lângă locul amenajat pentru muls. Au muls-o şi pe ea, în chiar prima mea seară de şedere acolo. Ah, ce noroc pe mine. Au adus-o la câţiva metri în faţa mea, i-au pus o găleată între picioare, un bărbat s-a aşezat pe un scăunel şi a luat sfârcurile la rând, secând laptele din ele. Îl uram. Îl uram din suflet. Priveam printre scânduri şi salivam la gândul că aş putea fi eu în locul lui. Ah, să-i mângâi ugerul cald şi pufos, să-i simt venele groase pulsând sub atingerea copitei mele, să mă întind pe spate, sub ea, şi, cu limba mea uriaşă, să mă joc cu sfârcurile moi, să le plimb prin gură, să le muşc, să le beau laptele cald. Ah, eram atât de excitat, îmi venea să explodez. Noroc că în aceeaşi seară eram programat la colectare de spermă. Am umplut pompa de ejaculare, stabilind un nou record al fermei: 2,5 litri pe metru pătrat.

A doua zi, zeci de vaci au fost inseminate cu sperma mea, printre care şi ea. Era ocazia perfectă să intru în vorbă cu ea, dar tot n-am avut curaj. Mi-era teamă că mă va respinge, că va râde de mine, că voi fi considerat boul fermei. Am zărit-o din nou prin gardul despărţitor. Mânca cu atâta graţie, încât aveam impresia că iarba se jumuleşte singură şi i se aruncă în gură. M-am apropiat de gard şi am admirat-o mai de aproape. A ridicat privirea către mine şi am îngheţat. A mugit suav şi m-am pomenit cu coada erectă. Aş fi vrut să-i mugesc un milion de lucruri în acelaşi timp, dar toate gândurile se îngrămădeau în vârful buzelor şi nu eram în stare să articulez nimic inteligibil. Minute bune, privirile noastre au rămase blocate. A fost nevoie să facă ea primul pas, şi pe al doilea şi pe al treilea, să se apropie de gard şi să mă întrebe cum mă cheamă.

Am fost atât de fericit când mi-a spus că mă observase mai demult, dar îi era teamă să intre în vorbă cu mine. I-am spus că am fost intimidat de frumuseţea ei, deşi în interior sunt un mascul alfa. Mi-a spus că se afla deja într-o relaţie cu un bou, dar boul o înşela cu alte vaci, uneori şi cu capre şi găini. “Ce nesimţit”, mi-am spus în gând. “Ce nesimţit”, am spus apoi cu voce tare. “De ce nu-l părăseşti?”, am întrebat-o. “Mi-e teamă să nu devină violent”, mi-a răspuns. “Numai să îndrăznească, îl fac harcea parcea”, i-am spus eu, deşi anul trecut mă fugărise un cocoş prin toată curtea, de a trebuit să mă ascund în grajd ca să scap el.

A doua zi, a venit la mine şi mi-a spus că a scăpat de el. Într-un acces de furie, răsturnase găleata pe care ea tocmai o umpluse cu lapte, în sesiunea nocturnă de muls. “Am auzit că a turbat şi l-au dus la abator”, mi-a spus ea. În seara aceea am sărutat-o pentru prima şi ultima oară. Eram în al nouălea cer, pregătit să sar în al zecelea.

Am avut ore fericite împreună, ne-am bucurat plănuind viitorul, ne-am plimbat ţinându-ne de cozi, ne-am privit ore-n şir în ochii tâmpi. Astăzi, deşi ne-am schimbat mult, am rămas împreună. Doi muşchi de vită îngheţând împreună pe acelaşi raft al congelatorului.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Cum să prinzi rădăcini

Septimiu observă că ceva e în neregulă când nu mai putu să-și miște piciorul drept. Stătuse cu piciorul stâng peste piciorul drept, iar acum era rândul piciorului drept să treacă peste piciorul stâng. Le schimba la fiecare oră, din reflex, ca să evite apariția mucegaiului pe gambă. Înainte să ridice capul ca să vadă despre ce e vorba, o tipă postă o poză de la mare. Era ea, într-un bikini verde ca o frunză de cireș și mic tot ca o frunză de cireș, marea acoperind-o până deasupra gleznelor, soarele lucind pe pielea îmbibată în cremă, și o jumătate dintr-un copil construind o jumătate dintr-un castel. Septimiu dădu like la poză, chiar dacă nu îi plăcea jumătatea de copil construind jumătatea de castel, lăsat neglijent în partea din dreapta jos. Dar lui Septimiu îi plăcea tipa, așa că a dat like – echivalentul claxonului dat din mașină când vezi o tipă bună pe trotuar. (Septimiu făcea și asta pe vremea când ieșea din casă, dar și-a vândut mașina pentru o conexiune mai bună la internet.) Se ridică în capul oaselor înțepenite, ca să vadă ce se întâmplă cu picioarele, păstrând un ochi în newsfeed, să nu rateze ceva important. Un refresh automat îi arătă un videoclip cu o trupă obscură, cu nume greu de pronunțat, din litere pe care nu le mai văzuse, o poză cu un cuplu, capul fiecăruia fiind încadrat de o inimă cu contur roșu, și o poză cu un nou-născut plângând, unde toți râdeau în comentarii. Ridică ochii din laptop și privi piciorul drept. Încercă să-l ridice, dar nu reuși. Trase de el cu mâinile, dar îi alunecară pe transpirația de pe coapsă și inerția îl trânti cu capul de perete. Reveni în capul oaselor înțepenite și cu privirea țintă la picior, fără să bage în seamă cele două notificări de comentarii. Glezna stângă era și ea înțepenită în cearșaf, dar încă putea să-și flexeze genunchiul. Se uită din nou în laptop. Cele două comentarii neinteresante, de la o postare veche de două săptămâni, îl dezamăgiră și îi amplificară disperarea. Tipa de mai devreme postă o poză nouă, de data asta din alt unghi, și fără copil. După ce îi dădu like, observă că nu-și mai putea flexa genunchiul stâng. Ambele picioare erau acum imobile, de la șold până la gleznă. Auzi trei notificări, dar nu le băgă în seamă. Părțile laterale ale picioarelor începură să devină aspre și tari. Le pipăi și avu senzația că pipăie doi copaci căzuți în fața lui. Asprimea avansa din stânga și din dreapta fiecărui picior, urcându-se spre a se întâlni în centru. Alte patru notificări. Alte patru nebăgări de seamă. La următoarea n-a mai rezistat. A luat laptopul în brațe, l-a pus pe picioare, a râs la două comentarii, a răspuns la alte două, iar pe restul doar le-a trecut în revistă. Când a pus laptopul la loc în pat, picioarele erau aspre și imobile, de sus până jos. Degeaba se împingea în mâini, degeaba se zvârcolea. Se întrebă dacă visează, dar nu primi nici un răspuns. Voia să închidă ochii, dar îi era teamă că se va trezi într-un coșmar și mai urât. Luă din nou laptopul și scrise pe wall: “Ajutor, nu mai pot să mă mișc din pat, picioarele mele s-au transformat în copaci.” Like-urile începură să curgă, la fel și comentariile. Îi plăcură două dintre ele și le dădu like. Unii îl credeau poetic, alții leneș, alții glumeț. Însă nimeni nu îl credea pe cuvânt. Puse din nou laptopul deoparte și se sprijini în mâna dreaptă. Nu putea să sune nicăieri, pentru că telefonul era pe masă și nu ajungea la el. În acest timp, mâna dreaptă îi fu și ea imobilizată. Asprimea pielii îi urca pe braț. Lângă pat vedea proeminențe lungi, ca niște rădăcini mișunând pe sub covor. Luă laptopul și verifică din nou postarea. În continuare nimeni nu îl credea, dar like-urile trecuseră de 100. Izbi laptopul de perete, crezând că dacă îl distruge, pielea îi va reveni la normal. Auzi imediat două notificări, semn că laptopul era încă funcțional.  Pielea de pe abdomen se transforma și ea. Când metamorfoza ajunse în dreptul plămânilor, lui Septimiu îi fu greu să respire. Tuși de câteva ori și scuipă rumeguș, iar în gură simțea gust de clei. Rădăcinile ieșiseră prin covor și urcau pe pereți. În acest moment, doar capul lui Septimiu mai rămăsese neatins. Prima fu astupată gura, apoi nările. Ochii, care îi jucau în cap, așteptând să nu mai vadă, se adânciră în două scorburi. Urechile nu mai auzeau nici ele, iar părul devenise frunze.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Invizibil

Io sunt Titel şi locuiesc într-un bloc cu patru etaje, la etajul patru. Deasupra mea e decât podul şi scândurile şi acoperişul făcut din ţigle şi dup-aia aer, nori, spaţiu d-ăla gol în care zboară nave spaţiale, şi dup-aia cerul. Io nu prea am bani aşa, da’ nici nu plătesc cine ştie ce la apartamentul ăsta, că domnu’ nea administrator Costel a lăsat preţul mic de tot, că, acum nu ştiu câţi ani, aicia în apartamentul ăsta a fost omorâtă o familie cu sânge rece, şi nimeni n-a vrut să se mute în el. Acuma nu ştiu de ce avea familia sânge rece, că-n apartament nu-i niciodată frig, da’ ce ştiu sigur e că i-a omorât un criminal. Era noapte şi a dat buzna peste ei în casă, şi femeia era la bucătărie, făcea ciorbă, unde-mi fac şi eu acum, şi a înfipt cuţitul în ea, dup-aia criminalul a vrut să se ducă în sufragerie, da’ până să ajungă, a ieşit soţul din baie, baia unde-mi fac şi eu baie, da’ n-a apucat să zică mare lucru, că i-a înfipt şi lui cuţitul. La fel şi cu copilul, care-şi făcea temele la biroul unde stau eu acum şi desenez. Şi d-aia n-a vrut nimenea să stea în apartamentul ăsta. Cică le e frică de fantome, că cică fantomele la femeie, bărbat şi copil au rămas în bloc şi bântuieşte. Da’ io n-am văzut nici o fantomă, de când sunt aici. Le-am zis mereu, da’ nu vor să mă creadă. Preferă să creadă în fantome, decât să creadă un om viu. Poate că d-aia nici nu am coleg de apartament, cum au alţi oameni din bloc de la mine. Dacă sunt singurul om din lume lu’ care nu-i e frică de fantome?

Mie-mi pare rău că nu stă nimeni cu mine în apartament, că mi-ar fi plăcut să mai schimb o vorbă cu cineva, înainte să plec să mă plimb prin oraş. Io ies mereu să mă plimb prin oraş, că acolo văd cei mai mulţi oameni. Mie-mi plac oamenii, chiar dacă ei nu se plac între ei. Ştiţi ce-mi place cel mai mult să fac? Număr câte feţe triste văd într-o zi şi câte feţe vesele, şi la sfârşitul zilei fac totalul. Mereu câştigă feţele triste, da’ pe mine nu mă întristează asta, că mă gândesc că într-o zi o să le vină şi lor rândul să fie veseli. Io nu-mi aştept niciodată rândul, io sunt vesel mereu.

Mulţi oameni zic că şi-ar dori să fie invizibili, da’ eu am deja superputerea asta, că nimeni nu mă bagă în seamă pe stradă. Odată, chiar l-am oprit pe un om şi l-am întrebat dacă sunt invizibil. Nu mi-a răspuns, ceea ce mă face să cred că am dreptate. Dar totuşi însă eu nu cred că sunt invizibil, că într-o zi a venit un câine la mine, a dat din coadă, şi m-a rugat să-l mângâi. Bine, nu m-a rugat, că animalele încă nu vorbesc – în afară de papagal, da’ papagalul nu vorbeşte, ci decât repetă. S-a gudurat pe lângă mine, fără să-l bag eu în seamă, adică el a făcut primul pas, semn că m-a văzut. Atunci mi-am dat seama că nu sunt invizibil. Sau poate sunt decât pentru oameni, şi decât animalele mă văd. Numai Dumnezeu din ceruri ştie. Şi despre Dumnezeu din ceruri zic unii că e invizibil, da’ se-nşală, că io-l văd pe Dumnezeu în fiecare om cu faţa luminată.

Oamenii nu prea-l au la inimă pe Dumnezeu, că cică de ce unii oameni mor de foame şi alţii mănâncă până plesnesc. Adică cică e vina lui Dumnezeu că nu dă mâncare şi la oamenii cu foame şi le dă decât la ăia care au deja multă. Da’ să vă zic ceva. Într-o zi îmi luasem o pâine şi un sfert de salam, că d-atâta am avut bani, şi abia aşteptam să ajung acasă să mănânc, mai ales salamul, că salam mănânc cam o dată pe lună, că-i scump. Şi cum mergeam io aşa pe trotuar, văd un bărbat îmbrăcat cu haine şi mai proaste decât ale mele şi cu o barbă murdară şi cu un câine jerpelit întins lângă el. Nici nu ştiam dacă e viu sau mort. Nici omul, nici câinele. Era aşa linişte, că era noapte, şi toată lumea din oraş se culcase, şi aşa am auzit cum îi ghiorţăiau maţele, cum îmi ghiorţăie mie în serile când n-am ce să mănânc. L-am trezit pe om din somn, s-a trezit şi câinele, da’ nu m-a lătrat, şi l-am întrebat dacă îi e foame. Pe om, nu pe câine, că animalele încă nu vorbesc. S-a speriat de mine, de parcă ar fi crezut că e invizibil şi s-a mirat că-l văd. A zis că-i mort de foame, că nu mâncase de trei zile. Am rupt pâinea şi i-am dat jumate, apoi am desfăcut salamul şi i-am dat jumate. Dup-aia a rupt el pâinea şi salamul lui, tot în jumate, şi le-a dat la câine. Au mâncat amândoi cu poftă şi mi-au mulţumit. Şi d-aia zic io că oamenii greşesc că dau vina pe Dumnezeu pentru nişte lucruri care trebuie să le facă ei. Adică dacă ai o pâine, să dai din ea jumate, că într-o zi sigur o s-o primeşti înapoi de la altcineva la fel de bun. Are Dumnezeu grijă.

Într-o zi am crezut că am văzut o femeie invizibilă. Era întinsă pe jos, săraca, şi oamenii treceau pe lângă ea şi nimeni nu se oprea. Şi i-am întrebat pe oameni dacă o văd pe femeie, şi unul mi-a zis să-l las în pace că vorbeşte la telefon, altul m-a îmbrâncit, de era să cad peste femeie, şi o femeie mai bătrână, dintre alea cu feţe triste, a zis că nu-i vina ei că femeia e pe jos. Atunci mi-am dat seama că nu e invizibilă, că o văd şi alţii. Dar ei o vedeau decât cu ochii. M-am aplecat spre ea şi avea ochii închişi, de parcă dormea. Aproape că nu voiam s-o trezesc. Da’ dup-aia m-am gândit: cui i-ar plăcea să doarmă în mijlocul oraşului, pe gălăgia asta? Am zgâlţâit-o de umăr, dup-aia am luat-o de mână, să văd dacă e caldă, şi era caldă. N-am reuşit s-o trezesc, cu nici un chip. Abia când a trecut o maşină, în viteză, şi ne-a stropit pe amândoi cu o băltoacă, s-a trezit. S-a uitat pierdută în ochii mei şi mi-a zis că i s-a făcut rău şi s-a aşezat pe vine, şi dup-aia în fund, şi dup-aia s-a întins pe spate, şi de acolo nu-şi mai amintea nimic. M-a întrebat cum mă cheamă şi i-am zis că Titel. Am întrebat-o cum o cheamă şi a zis că Maria. “Ca pe mama lui Isus”, i-am spus.

M-a invitat la o cafea şi i-am zis că nu beau cafea, că-mi face rău, şi a zis că pot să-mi iau orice altceva, că plăteşte ea. Am luat cel mai ieftin suc, ca să nu-i fac pagubă femeii. Dar ea a fost atât de bună cu mine, că mi-a luat şi o prăjitură. Eu nu am mâncat aproape niciodată prăjitură, decât acum câţiva ani, când am găsit pe jos nişte bani. De fapt, io am vrut să dau banii înapoi la’ persoana care i-a pierdut, da’ n-am găsit-o, că pierduse decât banii, nu şi portofelul. Dup-aia, după ce n-am găsit persoana, am vrut să mă duc să-i dau banii lu’ Ciob, un prieten de-al meu care trăieşte sub podul de lângă blocul meu, da’ în drum spre el am trecut pe lângă o cofetărie, şi, când m-am uitat în vitrină, mi s-a făcut o poftă ca de copil şi n-am rezistat. Am intrat şi mi-am cumpărat o prăjitură cu ciocolată şi cu o cireaşă în vârf. M-am dus cu ea la Ciob şi am împărţit-o. Şi prăjitura, şi cireaşa.

Acuma m-am întors acasă. Chiar la timp, că trebuie să înceapă emisiunea mea preferată. Io am decât un singur canal la televizor. Am auzit că alţii au câte 500 şi se plâng că nu ştiu la care să se uite. Io zic că oamenii care se plâng că au prea multe nu-s prea fericiţi. Gata, hai că-ncepe. Vizionare plăcută, Titel. Vizionare plăcută, familie cu sânge rece.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Mare brânză

A venit ziua lansării. Ce e cu adevărat revoluţionar la această carte e lipsa literelor. E o carte albă, cu pagini albe. Titlul cărţii mele este “Alb”, dar nimeni nu poate şti cu certitudine, pentru că e scris cu litere albe, pe o copertă albă. Aţi putea spune că nu am avut bani de cerneală. Vă înşelaţi. Am făcut destui bani din cele trei cărţi precedente: cea roşie, cea galbenă şi cea albastră. Trilogia am numit-o “Tricologia” şi s-a vândut în 9 miliarde de exemplare. Asta pentru că unii au cumpărat-o de mai multe ori, ca să aibă de rezervă, în caz de incendiu, inundaţii, furt sau câine care nu s-a săturat cu temele copilului. Spre deosebire de cele trei cărţi precedente, cartea aceasta nu are litere. Celelalte trei au avut. Cartea roşie a fost scrisă cu litere roşii, cartea galbenă cu litere galbene, cartea albastră cu litere albastre. Am explicat în peste 4000 de interviuri ce am vrut să spun în noua carte. Ce semnifică ea. Scopul. Povestea din spate. Ca urmare, milioane de oameni au venit la lansare, mulţi dintre ei cu luni înainte, ca să prindă loc cât mai în faţă. Au dormit în corturi, în rulote, unii şi-au cumpărat materiale de construcţie şi au ridicat case, vile, blocuri, ca să aibă unde locui temporar, până la lansare. Oricum, sunt de ajuns pentru toţi. Nefiind nevoie de cerneală, producţia a fost ieftină, iar editura şi-a permis să producă 11 miliarde de exemplare.

Ajung la librărie cu o oră înainte de ora oficială a lansării. Şoferul parchează limuzina la cinci kilometri de librărie, pentru că nu are cum să avanseze prin mulţimea dornică să soarbă fiecare literă inexistentă din cartea mea. Dornică să mă soarbă din priviri, măcar pentru o secundă. Merg pe jos până la librărie, cu capul acoperit, ca să nu fiu recunoscut. La lansarea trecută, mai multe fete au leşinat şi au ajuns la spital, pentru că emoţia vederii chipului meu atât de aproape le-a copleşit. Ca să le consolez, le-am trimis câte o hârtie albastră, pe care le-am scris autograful meu, cu aceeaşi nuanţă de albastru. La atingerea ei, au leşinat din nou. Noroc că erau deja în spital.

Trec printre oameni şi îi aud vorbind despre cartea mea. În preajma lansării, nu există alt subiect de discuţie. Adâncă, fabuloasă, mirobolantă, ezoterică, spiritualo-mistică. Sunt doar câteva dintre cuvintele auzite. Lumea se uită ciudat la mine, pentru că am capul acoperit. Grăbesc pasul. Mai am 50 de metri până la librărie, nu vreau să fiu recunoscut tocmai acum. Intru, răsuflu uşurat, şi mă duc în spate. Mă dezbrac, îmi pun costumul alb, asortat cu paginile cărţii, şi ies de după panoul alb. Ropote de aplauze umplu sala pentru următoarele trei ore. 280 de plecăciuni mai târziu, mă aşez. Unii sunt cu sufletul la gură, alţii cu bale.

Discursul meu ţine două ore. Unii se pişă pe ei, de teamă să nu piardă vreun cuvânt rostit de mine. Din loc în loc, sunt băltoace de pişat, dar nimeni nu e deranjat. Femeia de serviciu, singura neinteresată de eveniment, intră printre oameni şi şterge pişatul cu mopul. Urmează întrebările. Prima e cea obişnuită: “Ce aţi vrut să spuneţi în această carte?” Răspund că semnificaţiile cărţii sunt profunde şi transcend simpla existenţă a muritorilor de rând. Lumea aplaudă frenetic. Unii aplaudă atât de tare, încât le sângerează palmele, dar nu se opresc, şi lasă băltoace de sânge pe podea. Femeia de serviciu le şterge cu mopul. Următoarea întrebare vine firesc: “Cu ce este diferită această carte, faţă de precedenta?” Le răspund că schimbarea culorii în alb reprezintă imaculata reîntoarcere la rădăcinile creaţiei. În afară de paginile din capitolul al treilea, ele reprezentând zăpada ca spirit al copilăriei eterne, prezente veşnic în inimile noastre. Există şi un capitol despre reîncarnarea omului în timpul aceleiaşi vieţi. Copilul reîncarnat în adolescent, adolescentul reîncarnat în adult, adultul reîncarnat în persoană de vârstă mijlocie, persoana de vârstă mijlocie reîncarnată în bătrân, şi bătrânul reîncarnat în moarte. Apoi lumea de dincolo, un infinit peisaj alb, unde nu se întâmplă nimic, pentru vecie. Le explic că acesta este un capitol mai greu, şi trebuie să fii capabil să citeşti printre rândurile inexistente.

Întrebările se termină. De fapt, ar mai fi, dar oamenii îşi dau seama că nu pot procesa o cantitate atât de mare de informaţii profunde şi, spre binele lor, tac. Sesiunea de autografe e mai scurtă decât de obicei, pentru că nu semnez nimic, doar înmânez fiecărui om câte o foaie goală. Le spun că, dacă vor cu adevărat, vor vizualiza numele meu. Mă uit în ochii lor şi zâmbesc. Nu prea mult, să nu îi copleşesc. O fată îmi spune că la noapte se va masturba cu autograful într-o mână şi cartea în cealaltă. O întreb cum se poate masturba fără mâini. Îmi răspunde că cele două obiecte o inspiră atât de mult, încât îşi va provoca orgasmul pe cale telepatică. Sesiunea de autografe se încheie. La fel şi lansarea.

Librăria s-a golit, mai e plină doar de cărţi. Mă las pe spate şi aud cum îmi trosnesc oasele spinării. Trosneşte şi scaunul. Femeia de serviciu rupe o foaie din cartea mea şi îşi împachetează o bucată de brânză. O pune într-o pungă, mă salută şi iese din librărie.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Julitura

Copiii sunt adunaţi în jur, dar câinele e singurul interesat de starea mea. Îl privesc, mă priveşte, îmi trage o limbă pe julitură. Mă strâmb de durere. Aşa crede el că mă poate ajuta. Copiii nu-mi dau nici o limbă pe julitură. Câinele pleacă. Nu i-a plăcut gustul sângelui meu, strâmbă din bot, expresiv ca un om. Traversează drumul fără să se asigure şi scapă milimetric de sub roata unei maşini. Norul de praf lăsat în urmă se aşterne pe julitura mea. Copiii se uită la mine, nu vibrează un muşchi, sunt statui din carne. Rup o bucată din tricou şi îmi înfăşor genunchiul. Am prins teamă de infecţii, după ce unui băiat din sat i-au tăiat piciorul din cauza uneia. I-au pus în loc o proteză, care, dintr-o neatenţie, a luat foc. Părinţii n-au avut bani de alta şi l-au pus să ţopăie toată copilăria. “Iepurele şchiop”, aşa-i ziceam toţi. Nu vreau să ajung ca el.

Dacă eram mai mic, m-aş fi speriat de rană. Aş fi crezut că-mi vor ieşi maţele pe acolo, prin gaura aia mică, trăgând după ele ficatul, rinichii, stomacul, pipota (pe vremuri, credeam că am pipotă, că doar găinile pe care le tăia mamaia aveau, trebuia să am şi eu), plămânii, cu inima senviş între ei, creierul, care s-ar fi chinuit să treacă prin gâtul meu subţire, ca de pui. Credeam că va mai rămâne doar pielea, întinsă pe drumul de piatră, iar nea Petre croitorul ar fi făcut din pielea mea o haină şi ar fi vândut-o unuia din sat, şi m-ar fi purtat, până mă uita la câmp, unde m-ar fi mâncat ciorile. Mereu mi-a fost teamă de ciori, din cauza unui coşmar recurent, cu o cioară care venea la geamul meu, mă privea şi pleca. Apoi, deşi se depărta, rămânea de aceeaşi mărime şi o vedeam mult timp, până când cineva trăgea perdeaua. Mă trezeam de fiecare dată înainte să aflu cine a tras perdeaua.

Îmi strâng genunchiul cu bucata de tricou. De-abia îi fac nod, pentru că mai am nevoie de un deget care să ţină apăsat, până să fac al doilea ochi. Noroc că sunt rapid şi strâng repede, înainte să se slăbească. Încerc să mă ridic, dar nu reuşesc din prima. Nici din a doua, nici din a treia. Întind mâna către băiatul vecinului de peste drum, dar mâinile lui rămân atârnate pe lângă corp, ca două crengi rupte, de-o parte şi de alta a unui trunchi. Mă învârt către băiatul următor. Cu el mă întrec în fiecare zi într-un concurs de “cine ştie mai multe capitale de ţări”. Îl bat fără probleme, că Africa face departajarea şi eu sunt expert în Africa, el nu ştie decât capitalele uşor de pronunţat. Suntem apropiaţi, vorbim în fiecare zi, chiar dacă subiectul e sec şi acelaşi.

Îmi încerc norocul şi cu fata de care sunt îndrăgostit. Am impresia că şi ea mă place, dar mi-e frică să o întreb. Ţine mâinile la spate, ca şi cum ar asculta de o învăţătoare văzută numai de ea. Soarele din spatele capului îi întunecă faţa. Îmi mut privirea între mâna mea întinsă şi ochii ei, cu subînţeles. Îşi păstrează mâinile încătuşate la spate şi fereşte privirea, suficient cât să dea voie razelor să se înfigă în ochii mei. Mă întorc cu spatele la ea. Durează câteva secunde până mi se limpezesc ochii. Câinele mă priveşte din iarbă, mai uman decât figurile din jurul meu. Nu îndrăzneşte să se apropie, ori de frica altor maşini, ori încă mai simte pe limbă gustul genunchiului meu. Pune botul pe labe, fără să-şi ia privirea de la mine. Strig la mamaie cât pot de tare, că e surdă de-o ureche şi jumătate. Nu primesc niciun răspuns. Dacă e în casă, cu televizorul dat la maxim, poate să treacă şi o fanfară prin dreptul geamului, că tot nu se clinteşte. Bunicul e plecat la câmp, cu atât mai slabe şansele să mă audă. Mă întind pe spate şi privesc cerul printre capetele lor. Un avion ţâşneşte din creştetul unui copil blond, cu care m-am jucat atât de puţin, încât nici nu-l recunosc. Probabil e de pe o stradă îndepărtată, călcată în treacăt, cu bicicleta. Toţi au priviri reci, de parcă urmează să mă convertească la crezul lor, printr-o incantaţie satanică. Ridic gâtul perpendicular cu corpul şi văd o bucată din câine, printre picioarele fetiţei. Are botul ridicat şi, din acest unghi, pare că se uită sub fusta ei. Are ce vedea, că nu poartă chiloţi, a învăţat de la maică-sa, aşa zic babele cu guri rele din sat. Nici eu nu port, că mă strâng, dar gurile babelor nu zic nimic.

Sunt întins cu spinarea în praf, cu o piatră colţuroasă înfiptă în şold, ea mă priveşte de deasupra. Se spune că, într-o noapte, tatăl ei, un doctor nebun, dispărut de mulţi ani, i-a tăiat scalpul cu un bisturiu, când dormea, i-a furat creierul şi a fugit cu el. Oamenii din sat bârfesc că l-a pus în alt cap, dar nimeni nu ştie dacă un cap de om sau un cap de animal. Pun ceafa pe pământ şi o privesc. Un stol de păsări îi intră pe-o ureche şi îi iese pe cealaltă, întărind teoria cu creierul furat. Zâmbesc, ridicând marginea buzei de sus. Ea se încruntă. Mă ridic în fund. Pe stradă trece un bătrân pe bicicletă. Pedalează cu greu, de parcă destinaţia e groapa de la cimitir. Pedalele învârt picioarele, nu invers. Întoarce capul către mine, dar, când bicicleta trece printr-o groapă şi îl zdruncină, revine cu ochii la drum. Câinele latră. Se ridică, aleargă după bicicletă, dar şchiopătează şi renunţă după doi-trei metri, întinzându-se din nou pe iarbă. Bătrânul claxonează o gâscă, în depărtare. Genunchiul nu mă mai doare atât de tare. Mă ridic, dar, deşi sunt mai înalt decât ceilalţi copii, îi privesc în sus. Încerc să ies dintre ei, dar nu-mi dau voie. Se apropie, se lipesc de mine şi nu îmi lasă loc nici să mă învârt. Închid ochii şi ridic mâinile spre cer. Simt vântul printre degete şi o pânză de păianjen rătăcită. Durerea a dispărut. Mă aplec şi desfăşor bandajul. Genunchiul e ca înainte de căzătură. Nu mai e nimeni în jurul meu. Doar câinele de peste drum, lingându-şi genunchiul julit.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

avion cu motor

bună ziua, bine aţi venit, bună ziua, bine aţi venit, bună ziua, bine aţi venit, 180, 181, 182, urcă şi el, imediat, doamnă, nu se închide uşa înainte să intre, hai, odată, of, haideţi, doamnă, că mai sunt şi alţi pasageri de urcat, hai, femeie, că-mi vine să te-arunc înapoi pe scări, mergeţi, mergeţi, o să vă arate colega mea unde să vă aşezaţi, eu v-aş pune pe aripă, sinceră să fiu, da, da, vă arată colega, ba nu, la motor, gata, uitaţi, a urcat şi băiatul, aoleu, mormolocul ăsta se mişcă mai încet ca baba, bună ziua, bine aţi venit, bună ziua, bine aţi venit, dumnezeule, nu alt bebeluş, sper să-l ţină la bagaje, ce bebeluş drăguţ, să vă trăiască, să nu moară sufocat în bagaj, acolo unde sper să-l ţineţi, nouă luni, aaa, e mărişor, dar nu suficient cât să fie conştient că ţipetele lui ne vor face să ne aruncăm din avion, gata, îmbarcarea s-a încheiat, doamnă, aveţi nevoie de ajutor să îndesaţi bagajul ăsta de trei ori mai mare decât spaţiul din compartiment, toanto, nu cred că încape, incapabilo să apreciezi volume, mai scoateţi ceva din ea, eventual, sau intră tu în compartiment şi lasă bagajul pe scaun, oricum e mai inteligent ca tine, aşa, scoateţi asta, s-ar putea să încapă acum, încă puţin, gata, vedeţi, ce v-am spus că sunteţi idioată, să aveţi o călătorie plăcută, cu turbulenţe numai pe scaunul tău, care este problema aici, domnule, aaa, nu încăpeţi pe scaun, dacă se ridică avionul cu batoza asta, eu sunt pilot de ozn-uri, păi ridicaţi suporturile pentru mâini sau faceţi-vă operaţie de micşorare de stomac, da, vedeţi, se ridică aşa, acum aveţi loc, ăsta trebuia să plătească două-trei bilete, mutaţi-vă dumneavoastră un pic mai încolo, doamnă, săraca femeie, trebuie să stea pe-o parte ca să-ncapă, da, sigur că vom veni şi cu mâncare, dar aşteptaţi să decolăm mai întâi, dacă vin cu mâncarea la ăsta, nu mai rămâne nimic pentru ceilalţi, trebuie să-l las la urmă, înţeleg că vă e foame, dar aveţi răbdare, e clar, o s-o mănânce pe femeie, ia uite cum o priveşte, ai de capu meu, dumnezeu s-o ierte de pe-acum, ia spuneţi, care este problema, bine că ţi-ai tatuat o minge de fotbal pe mână, cât de filozofic, sunt frumoasă? ce dracu l-a apucat şi p-ăsta, o fi beat, vă rog, aşezaţi-vă, nu, nu ies la un senviş cu dumneavoastră, sunt în timpul programului, s-a găsit ditai cocalaru să mă invite în oraş, mă rog, în avion, o să mă hărţuiască tot zborul, aşezaţi-vă şi să aveţi un zbor plăcut, fără acuzaţii de hărţuire sexuală, da, spuneţi, vă rog, e clar, nu ştie să pună centura, am înţeles, păi se pune aşa, nu, nu pe diagonală, ca la maşină, doar pe abdomen, da, e sigur, ăsta se crede la nasa, câtă protecţie vrea, mai aveţi nevoie de ceva, eventual un costum de astronaut, am să vă rog să opriţi telefonul sau să îl daţi pe mod avion, nu, nu înseamnă să-l puneţi undeva în avion, ci să-i opriţi semnalul, doamneee, sper că n-ai pus toţi proştii în avionul ăsta special ca să-l prăbuşeşti, ai milă de noi, uitaţi, apăsaţi aici şi opriţi comunicaţiile, mama să vă sune după ce aterizaţi, nu sunt decât două ore, trebuia s-o iei cu tine dacă nu poţi să stai două ore fără ea, vă rog, fumatul este interzis, băga-ţi-aş ţigara pe gât, nu, cum să ieşiţi afară la o ţigară, suntem la zece metri în aer, gata, s-au aşezat toţi, nu, nu m-am răzgândit, nu o să ies la un senviş cu dumneavoastră, vă rog să vă liniştiţi şi să ascultaţi instrucţiunile de siguranţă, cretinule.

 bună ziua şi bine aţi venit la bordul.

 şi acum: dans.

Posted in Uncategorized | Leave a comment