Ce mai om

Sub plapumă. Ziua s-a trezit înaintea mea şi aruncă lumină în cameră. Nu văd nimic, dar îmi imaginez lumina şi şocul pe care l-ar produce în ochii mei. Mi-e frică de durerea pe care ţi-o provoacă lumina puternică, după o noapte de beznă totală, aşa că încerc de fiecare dată să mă obişnuiesc cu ea treptat. Ridic un colţ de plapumă şi o rază năvăleşte brusc înăuntru, ca un câine, care abia aşteaptă să-i dai drumul în casă, iar, când deschizi uşa, e deja în spatele tău. Ridic plapuma şi mai mult, iar lumina disperată se înfiripă cu grabă prin toate ascunzişurile. Tricoul îmi strânge gâtul îngrozitor, cred că m-am făcut albastru la faţă. Bag degetul între guler şi barba nerasă de pe gât şi trag puternic, ca să mai slăbesc strânsoarea, dar trag prea tare şi aud un pârâit. De unde s-o fi rupt? N-are importanţă, e doar tricoul în care îmi petrec nopţile. Îmi fac curaj, dau plapuma la o parte cu totul şi o îngrămădesc cu picioarele la capătul patului. N-am curaj să deschid ochii, chiar dacă întunericul de sub pleoape s-a mai diluat. Îmi împing globii oculari înspre creier şi mă bucur de formele colorate apărute brusc în faţa mea. Deschid ochii încet. Ceaţa se împrăştie doar dintr-unul, îmi curăţ urdorile, mă aşez pe marginea patului şi mă cufund cu faţa în palme, ca să mai iau o porţie de întuneric. De la bucătărie vine miros de scorţişoară. O fi făcut mama orez cu lapte?

Pentru că viaţa e tâmpită şi surprinzătoare, mai ales dimineaţa, memoria îmi dezgroapă amintiri din copilărie. Dintr-o dată, mă văd transportat în timp la Eforie Nord, undeva pe la începutul anilor ’90. Vârsta: patru sau cinci ani. Sunt la cantina hotelului, cu mama, tata şi fratele meu, care abia se născuse. Mănânc orez cu lapte, presărat cu o urmă maronie de scorţişoară, dintr-un castronel alb. Pe lângă masa noastră se târăşte un om, trecut de prima tinereţe, parcă şi de a doua, cu handicapuri fizice vizibile. E vai de el, cocoşat, şchiopătează, nimeni nu şi-ar dori să fie în pielea lui. Cum îl zăresc, fără să stau pe gânduri, mă ridic în picioare şi strig, cât să fiu sigur că mă aud şi turiştii de la ultimul etaj: “Hă, hă, ce mai om.”

Revin la fel de brusc la realitate. Îmi văd moaca în oglinda de la şifonier. Trebuie să mă tund, arăt ca o oaie tăvălită de lup şi salvată în ultimul moment. Iau sticla de apă de lângă pat şi dau pe gât o porţie zdravănă, cu gâlgâituri. O simt ca pe o gură de oxigen pe care o inhalezi cu disperare, după ce îţi ţii respiraţia mai mult decât trebuie. Mă ridic, ca să merg la baie, dar mă ia ameţeala imediat, de parcă mi-aş fi băut şi minţile şi sufletul azi-noapte. Calc pe un ştecher uitat cu colţii în sus, îl înjur în gând, apoi cu voce tare, şi merg mai departe. Deschid uşa. Mirosul de scorţişoară mă loveşte în plin. Pornesc către baie şchiopătând, de la ştecher, şi cocoşat, de la starea mea naturală de dimineaţă. Aproape că nu-mi doresc să fiu în pielea mea. Când ajung în dreptul uşii de la bucătărie, întorc privirea şi îmi văd părinţii şi fratele la masă, mâncând orez cu lapte, presărat cu scorţişoară. Toţi trei întorc privirea către mine, în acelaşi timp.

– Hă, hă, ce mai om.

Apărută aici: http://www.humanitas.ro/humanitas/fic%C5%A3iuni-reale

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

rock paper scissors

vântul trântește fereastra și o sparge pe podea și te scoate pentru moment din vis, dar liniștea te readuce-n reverie, te readuce-n noaptea aia, în conversațiile imprevizibile cu ea, în polițistul gras care v-a fugărit minute bune pentru un rahat de portocală furată dintr-un aprozar non-stop, pe care oricum ați aruncat-o înspre el ca să-l opriți, și l-ați oprit, pentru că s-a apucat să decojească portocala și a înfulecat-o și a uitat de voi, în câinele izbit de mașina trecută pe roșu, lăsându-l roșu pe asfalt, schelălăind din ce în ce mai jalnic, chemându-vă înapoi să-i curmați suferința, în jocul de piatră-foarfece-hârtie prin care ați decis cine va curma suferința animalului strivindu-l cu bordura dezlipită din trotuar, în scârba și dezgustul și voma împrăștiată pe câine după ce i-ai împrăștiat căpșorul pe asfalt, pentru că ești varză la piatră-foarfece-hârtie, în lacrimile ei vărsate pentru un câine pe care, deși nu-l cunoștea, a decis să îl numească Zebră, ca o avansare în grad post-mortem. te readuce-n poeziile pe care te-a rugat să i le scrii în zăpadă, deși n-ai scris în viața ta un vers, deși urăști zăpada și tot ce ține de ea, în râsetele ei la citirea cuvintelor șterse treptat de ninsoare, ca și cum nici măcar cerul nu era de acord să existe pe lume așa versuri abominabile, ca și cum marii poeți trecuți pe lumea cealaltă s-au oprit din a admira minunățiile raiului și au creat o turmă de nori ca să îți șteargă ție elucubrațiile. dar ea a râs și știai că în râsetele ei nu există urmă de dispreț, că ecourile haha-urilor din orașul gol erau ecourile din inima ta și știai că noaptea se va termina și știai că totul are un sfârșit nu mereu reînceput de ceva la fel de frumos. îți amintești de bărbatul de pe pod pe care v-ați străduit din răsputeri să îl convingeți să nu sară, mințindu-l că viața lui e frumoasă și merită trăită, și el nu v-a crezut și v-a amenințat că pentru fiecare pas spre el, el va face un pas spre marginea podului și nu mai avea decât trei pași până la balustradă și voi mai aveați vreo șapte până la el, nici matematic nu îl mai puteați salva, dar ați riscat și v-ați apropiat, implorându-l să mai stea o zi printre noi, dar el nu v-a ascultat și a sărit și în loc să auziți apa plescăind, ați auzit o izbitură groaznică și apoi țipetele de durere și când v-ați uitat peste balustradă ați văzut râul înghețat bocnă, ca o ușă închisă care în noaptea asta a decis să nu mai primească niciun săritor, și l-ați întrebat pe bărbat dacă e în regulă și el v-a răspuns că și-a rupt ambele picioare și să sunați la ambulanță și voi v-ați gândit că dacă știați dinainte că două picioare rupte i-ar fi dat așa poftă de viață i le-ați fi rupt cu mâinile voastre și ambulanța a sosit împreună cu pompierii și un pompier a coborât pe o frânghie, dar pe la jumătatea drumului râul și-a făcut singur copcă și bărbatul a dispărut sub gheață și abia la primăvară va mai răsări, odată cu ghioceii. îți amintești de cârciuma îmbâcsită în care ați intrat și de bețivul care v-a întâmpinat cu o mână pe buca ei și de pumnul cu care i-ai vizitat chipul deja roșu și de bătaia generală ce-a urmat și de scaunul în cap pe care ți l-ai luat nevinovat, și de gluma ei făcută în drum spre urgențe că acum ești om cu scaun la cap, la care tu ai râs abia după câteva ore, îți amintești de coada-nsângerată de la urgențe, mai ceva ca la poștă-n miezul zilei, de femeia care s-a tăiat în timp ce ascuțea cuțitul cu care-a vrut să-și taie venele, de bărbatul somnambul care a intrat cu capul în vitrina unui magazin de saltele, spărgând și capul și geamul, de copilul care-a folosit acvariul pe post de cadă și s-a spart sub greutatea lui și o bucată de sticlă i-a secționat o bucă și l-a transformat în primul om de pe pământ cu trei buci, îți amintești până și peștele mort ce atârna din buzunarul de la pieptul său. îți amintești că deși ai ieșit din spital cu capul bandajat, n-ai vrut ca noaptea să se termine acolo, și ați continuat să vă plimbați pe străzile pline de zăpadă, și ați auzit un bărbat țipând la cineva și v-a luat curiozitatea în primire și ați dat colțul, și bărbatul umbla desculț prin zăpadă încercând să strângă lucrurile aruncate de iubită de la etajul trei, hainele cădeau odată cu fulgii de zăpadă, v-ați apropiat de el și l-ați ajutat să-și găsească lucrurile, un tricou aici, trei chiloți colo, o bucată de laptop aici, trei bucăți colo, femeia striga disperată de la geam că ce a făcut să merite asta, iar noi ne întrebam ce a făcut bărbatul ca să merite asta, și am citit printre rânduri că el a înșelat-o cu tipa care locuia sub ei, și tipa care locuia sub ei nu știa că el are o relație, așa că a ieșit și ea pe geam și a început să arunce cu lucruri în el, și l-ați ajutat să le strângă pe toate într-un nămete de obiecte construit lângă un nămete de zăpadă și femeile s-au înjurat între ele și au aruncat cu obiecte una-n alta și tipa de la etajul doi și-a dat seama că tipa de la etajul trei are avantajul gravitației și s-a retras în casă și a stins lumina și probabil a plâns de furie, și ați plecat de-acolo când soarele de dimineață își arunca și el razele de după blocuri și fulgii de zăpadă deveneau din ce în ce mai rari până când s-au oprit de tot și ți-ai dat seama că trebuie să prinzi avionul în trei ore, ți-ai dat seama că la revedere s-ar putea să nu mai însemne nicio revedere, și ai chemat un taxi, v-ați privit, taximetristul a claxonat, și te-ai urcat uitându-te mereu la ea, știind că n-o să o mai vezi vreodată, și în sinea ta sperai să fi fost totul un vis în care să revii la noapte când te culci din nou. te apuci să strângi cioburile și cauți un geamgiu în cartea de telefoane.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Fazan

Azi-noapte, pentru prima oară de când mă știu, l-am făcut pe tata să zâmbească. Am așteptat să se golească dormitorul unde se odihnește momentan, am intrat pe vârfuri, am mers lângă el și i-am tras colțurile gurii în sus. Cu ochii închiși și ditamai rânjetul, puteai să juri că trăiește cel mai frumos vis, deși sunt sigur că el n-a visat vreodată. La cât de în serios lua viața de armată, nu m-ar mira să-și fi dezvoltat capacitatea de a comanda subconștientului să îl lase în pace noaptea. I se păreau inutile visele, fie că le aveai cu ochii închiși sau deschiși. Câte povești frumoase mi-a întrerupt în diminețile de weekend, când mă trezea cu noaptea-n cap, să fac mișcare, lecțiile la timp, curat în cameră, și tot felul de activități străine copiilor de vârsta mea. Când reușeam să-i respect ordinele, știa că n-o făceam din toată inima, ci doar dintr-un sfert, chiar dacă pe fața lui nu citeam mare lucru. Am stat o vreme lângă el, până când un cearșaf a căzut, descoperind oglinda de la șifonier, unde m-am văzut pe mine fără lacrimi și pe el zâmbind. I-am așezat fața la loc, am acoperit oglinda și am ieșit.

Tata a fost sergent, dar l-au făcut sublocotenent post mortem. Așa va rămâne pentru veșnicie, dacă nu mai e nimic după moarte unde să-i folosească avansarea în grad. Altfel, ar trebui să mai moară de vreo trei-patru ori ca să ajungă general sau măcar colonel. N-am înțeles niciodată treaba asta cu avansarea în grad după ce termini viața pe pământ. E ca și cum, dacă aș muri azi, m-ar trece în clasa a unșpea, deși n-am parcurs nici jumătate dintr-a zecea. Nu mi-ar folosi la nimic. Sper să nu mor înainte să aflu ce e după moarte, că nu-mi plac surprizele. Tata spunea că nici el nu știe ce e după și, cumva, am învățat de la el să nu știu. Acum sigur a aflat, dar, și dacă ar găsi o cale, nu cred că mi-ar spune. Vorbeam puțin când trăiam în aceeași casă, acum e o întreagă lume între noi. Poate una unde tata zâmbește. Sau poate una întunecată, ca ziua de azi: deși e abia 10 dimineața, cerul e mai negru decât îmbrăcămințile celor veniți la înmormântare. Sper să nu plouă, pentru că sigur se va trezi cineva să spună că cerul plânge pentru tata, deși nu există nimic mai impersonal și rece decât ploaia.

Mă uit prin curte și, dacă măsor suferința după numărul de lacrimi vărsate, cea mai tristă e mama tatei, urmată îndeaproape de mama mamei. Câteva femei cu ochii uscați par angajate special ca să bocească. Să plângi fără să lăcrimezi e la fel cu a râde la o glumă fără haz. Știu că tata nu a fost prea iubit, dar ori plângi sincer, ori ai bunul simț să păstrezi aparențele cu apă pe la ochi sau o ceapă-n buzunar. Eu încă n-am reușit să-i ofer tatei vreo lacrimă. Nici când s-a prăbușit la masă, nici când paramedicii au pronunțat decesul, nici când l-am văzut pentru prima oară în coșciug. Dar nici nu m-am străduit prea tare, cum pare să o facă tanti Stela, vecina noastră.

– Băiatu’ mamei, ai rămas fără tată, îmi spune ea un lucru evident, ștergând o lacrimă inexistentă.

Dau din cap, în semn că sunt de acord cu observația ei, și pleacă mai departe, să-i spună mamei că a rămas fără soț și bunicii că a rămas fără fiu. Și poate Loganului lui tata că a rămas fără șofer. Abia aștept să iau permisul, să mă urc la volan și să plec în lumea asta a cărei existență tata a refuzat să o recunoască. Ne-a dus într-un singur concediu, o săptămână la Eforie Nord, acum câțiva ani. În prima zi, m-a luat de mână și m-a dus în larg, să mă învețe să înot, pentru că orice bărbat trebuie să știe să înoate, după cum spunea. M-am scufundat ca o piatră, m-am speriat și l-am implorat să mă întoarcă înapoi la mal, unde am petrecut restul concediului. Toată săptămâna a fost dezamăgit și nu a mai încercat să mă convingă de importanța înotului. Mi-aș dori să revăd marea, chiar dacă acum, dacă mă duc la fund, n-are cine să mă mai scoată.

De când au sosit colegii tatei de la unitate, curtea noastră arată ca o bază militară unde se decide viitorul umanității. Pe șeful unității îl cheamă Micu Constantin sau Viorel, și are atâtea medalii, încât îl bănuiesc că le-a cumpărat la kilogram, ca să pară mai important. Mă mir că nu și-a prins câteva și pe burtă, dar probabil i-a fost teamă să n-o înțepe, la cât de mare și bombată e. Îl și văd zburând prin aer ca un balon dezumflat și aterizând într-o groapă de forma propriei ghete. Grămada de medalii rămasă din el sigur ar ferici un detector de metale plictisit, peste vreo sută de ani. Tata îl considera prea gras și spunea că felul cum arată trădează o indisciplină fizică ce știrbește respectul unei funcții atât de înalte. Pe deasupra, îl considera un laș, pentru că era vânător și nu există laș mai mare decât un om care împușcă animale nevinovate, zicea tata. Domnul Micu prefera fazanii și îl tot invita pe tata la vânătoare, dar el a refuzat răbdător până când invitațiile au încetat. Cu toate astea, o dată la două săptămâni, primeam acasă un fazan gata preparat, cadou de la domnul comandant. Tata gusta din el o singură dată, să nu se dea de gol când domnul Micu îl întreba a doua zi ce gust a avut fazanul, și restul îl dădea lui Negru, labradorul nostru de culoare albă.

Se apropie prânzul și momentul când tata va ieși pe ușa casei pentru ultima oară, într-o poziție orizontală opusă verticalității afișate dintotdeauna. Mama e la ușă, îl așteaptă. N-am văzut-o niciodată îmbrăcată în negru. Dacă s-ar face fotografii la înmormântări, cum se fac la nunți, ar ieși mereu în evidență, ca un suporter de fotbal nimerit în galeria adversă. La înmormântarea tatălui ei s-a îmbrăcat în roșu, când i-a murit o colegă de la muncă a purtat o rochie turcoaz, iar dungile galben-verzi de la înmormântarea fratelui meu mort la o zi după naștere îmi ard și acum ochii. Nu mi-a spus nici până în ziua de azi cum reușea să-l convingă pe tata să o lase să se îmbrace așa, dar sper să aflu într-o zi. Astăzi, rochia de un vernil asemănător cu nuanța uniformelor o încadrează pentru prima oară în peisajul unei înmormântări, iar cele șapte broșe aurii cu note muzicale țin loc de medalii. Mama e profesoară de muzică, dar a visat să devină pianistă de renume mondial. Mi-a spus că n-a reușit pentru că nu e suficient de talentată, dar n-am crezut-o niciodată. Când mângâie clapele, timpul curge doar din degetele ei și restul lumii stă pe loc.

Tata e dus pe umeri de patru colegi, atât de înalți încât sunt nevoiți să se aplece când ies pe ușă cu coșciugul, ca într-un exercițiu militar unde trebuie să treacă de obstacole ca să ajungă la tranșeul salvator. Am fost azi-noapte să văd tranșeul unde se va odihni tata. Am stat pe margine și mi l-am imaginat putrezind, dispărând în uniformă, am vizualizat generații de viermi trăind în și din măruntaiele lui, am văzut apa pătrunzând pământul și infiltrându-se în lemn. Fix acum, când mă gândesc la asta, începe să picure. Bocitoarele sunt fericite. Când plouă, nu știi cine plânge pe bune și cine profită de picăturile din cer.

Tata trece acum pe lângă mama. Mama urmărește sicriul cu privirea, până iese din curte, apoi vine lângă mine, mă mângâie pe cap și mă pupă pe frunte. Mă strânge la piept și broșele îmi lasă o partitură temporară pe obraz.

– Ce bine că stăm vizavi de cimitir, îmi spune. Nu mai încurcăm traficul, nu mai deranjăm lumea cu claxoane. Ai mâncat azi?

– N-am putut, mormăi.

– Îți fac ceva bun diseară.

Mă mai pupă o dată și iese la drum.

Treptat, curtea se golește. Ultimii oameni, doi militari în uniformă, se invită reciproc pe poartă, ca o întrecere inversă, unde câștigă cine iese ultimul. În stradă, bunicile plâng îmbrățișate, iar suferința le-a contopit într-o singură bunică. Mama lui tata ar fi vrut ca cimitirul să fie mai departe, ca să mai stea cu fiul ei, chiar dacă e mort, dar cimitirul e peste drum și vom ajunge acolo în câteva minute. La cât de scurt e drumul, nici fanfara nu va apuca să termine de cântat imnul. Ar fi bine, că m-am plictisit de el. Intru în cimitir și trec pe lângă crucile învățate pe de rost: fostul vecin George, căzut din copac în timp ce tăia o cracă putrezită, pentru că îi era teamă să nu-i cadă-n cap și să-l omoare, Gladiola, fata cu gladiole mereu proaspete pe mormânt, a cărei cauză a morții n-am aflat-o, Cornelia, o bătrână moartă în accident de mașină, cu puțin timp înainte să moară de bătrânețe. Și frate-miu, care a trăit mai puțin decât o muscă. Ca să ajungi la groapa tatei, faci prima alee la stânga și mai mergi puțin. Pe cruce scrie “Om bun, militar curajos, tată”, “tată” fiind singurul substantiv neînsoțit de adjectiv. Lumea îmi face loc și ajung pe margine, unde am stat azi-noapte și mi-am imaginat generațiile de viermi. Tata e vizavi, gata să-și ocupe locul. Umbrelele negre înfloresc sub ploaia tot mai deasă. Popa cântă veșnica pomenire, funiile își croiesc drum pe sub sicriu, militarii pregătesc armele pentru a deranja somnurile veșnice cu salve. Îl văd pe tata pentru ultima oară când sicriul se închide peste figura înțepenită în aceeași încruntare din timpul vieții. Distrasă de păsările de deasupra cimitirului, mama pierde ocazia să-l mai vadă o dată. Atenția îi revine la primul cui bătut, dar e prea târziu. Aș vrea să împrumut un ciocan și să contribui la sigilarea coșciugului, dar groparii se mișcă repede și nu mai apuc. Acum câteva luni, tata m-a acuzat că nu sunt în stare să bat un cui, ar fi fost momentul perfect să-i arăt că între timp am învățat.

Unui gropar îi alunecă mâna pe funie și e cât pe ce să-l scape-n cap pe tata, dar se redresează la timp, în oftatul sincronizat de sub umbrele. Sicriul ajunge pe fundul gropii, acompaniat de rugile preotului. Ciudat cum coborâm trupurile înspre iad și apoi ne rugăm de suflete s-o ia în direcția opusă. Armele sunt pregătite, eu îmi pun mâinile la urechi, ca să diluez zgomotul îngrozitor. Soldații împușcă cerul de trei ori și ploaia se oprește. După câteva secunde, câțiva oameni din mulțime se sperie și se dau în lături. Sar peste groapă, ca să mă apropii de locul cu pricina, și îl văd pe Negru ținând în dinți pasărea doborâtă de una dintre puștile încărcate, probabil din greșeală, cu gloanțe reale. Înainte ca labradorul s-o ia la goană printre morminte, recunosc după culori fazanul și încep să râd în hohote. Lumea uită de câine și de pasăre și își mută privirile spre mine. Simt încruntarea, mirarea, confuzia, și alte stări fără corespondent în dicționar, dar nu-mi pasă. Râd din ce în ce mai tare și râsul meu stinge și ultimele bocete din cimitir. Mă întind pe spate, pentru că nu mai pot să râd în picioare, popa pregătește trusa de exorcizare, babele se-nchină. Râd de parcă m-aș fi drogat înainte să intru în cimitir, iar drogurile își fac efectul abia acum. Mama a văzut și ea fazanul, pentru că vine lângă mine, îmi pune mâna pe umăr și râdem împreună și nu ne pasă de popă, de bunicile contopite, de comandantul Micu care se uită pofticios după fazan, de militarii mai nemișcați decât crucile din jur, de tatăl răsucit în mormânt. Râd în hohote și, în sfârșit, îmi curg lacrimi pe obraji.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Călătorind lângă un mort

Urc în avion, trec prin spaţiul îngust al uşii, salut stewardesele, le privesc în ochi cât mai puţin posibil, copiindu-le în oglindă zâmbetul de reclamă la pastă de dinți, doar una uită să mă privească, dar, printr-un gest forţat, îşi mută ochii din gol în ochii mei şi îşi luminează artificial chipul, mai mult arătându-mi dinţii decât zâmbind, aş vrea să o întreb la ce se gândea când fixa podeaua, dar nu e timp, trebuie să ajung la locul meu, printre rândurile atât de apropiate că mă obligă să merg în lateral. În jurul meu, oamenii se fac comozi: un tip se chinuie subtil să-şi dezlipească testiculele de coapsă, lipindu-se stângaci de scaunul din faţă. O femeie cu ţâţe mari îşi îndeasă înapoi în bluză sutienul ieşit, dar îl îndeasă prea mult şi sfârcul deformat, ca o gumă de mestecat lipită de un elev sub bancă, iese la aer. Bărbatul de lângă ea îşi acoperă erecţia cu o broşură despre turnul din Pisa. O femeie cu copil în braţe îşi îndeasă dopuri în urechi ca să nu-i mai audă urletele, copilul încearcă să i le scoată, femeia îl acuză că e neascultător, deşi ea e cea cu dopuri în urechi. Un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă cu trei numere mai mici îşi îndeasă geamantanul în compartimentul de deasupra, încăpăţânându-se să îl împingă, deşi e clar că nu încape. O femeie grasă se înfige în scaun, între rezemătoarele pentru braţe, dar, când încearcă să se ridice, nu mai poate ieşi dintre ele. Se panichează că a uitat să-şi ia senvişurile din bagaj, dar bărbatul vecin se oferă să i le dea el, glumind că acum ea nu mai are nevoie de centură, e mai în siguranţă aşa, blocată între scaune. Ei nu i se pare amuzantă gluma, îl priveşte cu un amestec de scârbă şi poftă. O babă înghite trei pastile diferite: una de inimă, una de frică de zbor şi alta de frică de prăbuşire.

Mă opresc în dreptul unui rând gol şi mă aşez la geam. Câţiva angajaţi ai aeroportului verifică avionul. Unul dintre ei îl cheamă pe altul să îi arate ceva sub aripă. Îi spune din gesturi că nu e nimic, el mai rămâne câteva secunde cu ochii fixaţi acolo, până e chemat de celălalt bărbat.

Lângă mine nu se aşază nimeni şi o perioadă chiar sper că voi rămâne singur pe rând. După un timp, se aşază un moş urât mirositor. Îşi dă jos pălăria, descoperind o chelie la fel de lucioasă ca aripa avionului în soare. Toată lumea s-a aşezat, doar stewardesele mai sunt în picioare, făcând ultimele pregătiri înaintea spectacolului de dans sincronizat de pe culoar. Eu îl ştiu pe de rost, chiar îl dansez în minte, odată cu ele. M-am închipuit de multe ori ieşind pe culoar şi făcând asta. Mi-am imaginat toate reacţiile posibile ale celor din jur, de la a mă privi încruntaţi, la a râde şi a mă filma cu telefoanele. O stewardesă dansează chiar lângă mine. E cea care privea în gol când am intrat în avion. E atât de aproape, încât îmi vine să mă feresc când arată către ieşirile de urgenţă. Îi simt parfumul şi o privesc insistent. Ea îmi aruncă priviri fugare, la fel de multe ca moşului. Se mută mai în spate, nu ştiu dacă deranjată de mirosul bătrânului sau de privirile mele insistente. Aş zice că moşul e de vină, pare să fi intrat deja în puterfacţie. Nimic viu nu poate mirosi în halul ăsta. Îmi vine să mă ridic şi să mă aşez în altă parte, dar nu vreau să-i rănesc sentimentele, deşi el îmi răneşte nasul. În plus, câteva turbulenţe ne obligă să rămânem aşezaţi, cu centurile puse. Stewardesa termină dansul, strânge recuzita şi pleacă în linişte, ca după un spectacol neînţeles de niciun spectator. Întotdeauna mi s-a părut ciudat că oamenii aplaudă când aterizează avionul, dar niciodată după dansul stewardeselor.

Bătrânul a adormit şi chelia îi alunecă pe umărul meu. Nu a fost atent la dansul stewardeselor, şi, dacă se va întâmpla ceva neprevăzut, va trebui să pierd timp preţios explicându-i cum să își salveze zilele rămase. Îl împing cu degetele, dar nu reacţionează. Nu-mi dau seama dacă e viu sau mort. După miros, nici atât, pentru că mirosea a mort şi când ştiam sigur că e viu. Chem stewardesa, pe acea stewardesă, şi o rog să-i verifice pulsul, că eu nu mă pricep, deşi adevărul e că mi-e scârbă să-l ating din nou. Ea îi ridică încheietura în palmă, se uită la ceas şi constată decesul. Stewardesa e un monument de calm, deşi câteva femei de pe scaunele alăturate ţipă, leşină sau îşi duc mâinile la gură şi murmură un “Doamne fereşte”. Nu mai are Domnul ce să ferească, îmi spun, poate doar obstacolele din calea bătrânului, în drumul său spre rai. Mă gândesc că e bine să mori aproape de cer, ajungi mai repede la el.

Avionul tocmai ce a decolat, aşa că va trebui să ne întoarcem în aeroport pentru a lăsa mortul. Încerc să-i mint pe membrii echipajului, spunându-le că bătrânul, după ce moare, vrea să fie aruncat dintr-un avion, pentru că, în tinereţe, a fost paraşutist militar, pe vremea războiului. Nu mă crede nimeni, dar stewardesa, acea stewardesă, îmi zâmbeşte, de data asta sincer. Încep pregătirile pentru aterizare. Îmi pun centura, i-o pun şi moşului. Ni se spune să ridicăm mesele în poziţie verticală. O ridic pe-a mea, pe-a moşului o las în poziţie orizontală, să se odhinească în pace cu fruntea pe ea. Avionul aterizează violent şi zdruncinătura trezeşte mortul. Femeile ţipă din nou, leşină din nou, spun “Doamne fereşte” din nou. Aud o femeie reproşându-i mortului că n-a înviat mai devreme, pentru că ea trebuie să ajungă la o nuntă. Stewardesa vine din nou, mă priveşte cu ochi speriaţi, pe moş cu ochi şi mai speriaţi. Îmi spune că visul ei era să devină medic, iar acum îi pare bine că nu a devenit, că băga un om viu în pământ. Moşul îi spune să nu renunţe la idee, susţinând că el chiar a fost mort, a văzut lumina albă, şi toate cele. Stewardesa îi zâmbeşte şi fixează din nou podeaua.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Concediu lângă o femeie goală

La 12, o muscă mi-a intrat în nas şi m-a trezit. Am închis gura, am acoperit nara liberă şi am suflat scurt. Urechile mi s-au desfundat, musca a ţâşnit din nas, a făcut câteva tumbe haotice şi a revenit la locul faptei, atacându-mi cealaltă nară. Am luat pliciul şi am alergat-o prin cameră, dar, din cauza efortului brusc, m-a luat ameţeala. M-am aşezat pe marginea patului, am văzut negru în faţa ochilor, apoi ceva stele multicolore, grupate pe galaxii. Când mi s-a limpezit privirea, m-am dus la bucătărie. M-am aşezat pe scaun şi am privit pe fereastră. Mi-am pus o felie de pâine cu unt şi cu dulceaţă de vişine şi am mâncat-o în silă.

Am dat perdeaua la o parte şi, după ce lumina s-a obişnuit cu ochii mei, am văzut-o pe vecina de vizavi ieşită la balcon în sânii goi. M-am ridicat, m-am apropiat şi am şters geamul. A scârţâit şi, pentru un moment, mi-a fost teamă că sunetul îl va acoperi pe cel al maşinilor. Femeia şi-a aprins o ţigară, dar a scăpat bricheta, care a căzut pe cozorocul şepcii unui bărbat în trecere pe sub balcon. A sărit ca de pe trambulină şi a aterizat pe trotuar, spărgându-se. Bărbatul a privit în sus, dar femeia s-a retras, fixând ochii în direcţia mea. M-am retras violent în lateral şi m-am lovit cu capul de hotă. După ce am înjurat hota, am vrut să privesc din nou sânii goi, care probabil încă mai vibrau de la retragerea bruscă. Am aplecat capul în lateral, dar femeia nu mai era la balcon. Am deschis geamul. Bărbatul se îndepărtase, dar încă mai privea din când în când înapoi, sperând să descopere cine a avut îndrăzneala să-l lovească. A dispărut după colţul unei clădiri.

Am rămas o vreme la geam, sperând ca femeia să reapară. Mai târziu, l-am văzut pe bărbat întorcându-se cu o sacoşă plină. Când a ajuns în dreptul balconului, a ridicat privirea, de teamă să nu se trezească iar cu ceva în cap. Bătrâna care locuia cu un etaj mai sus de femeia exhibiţionistă a scăpat pixul cu care rezolva integrame pe marginea balconului. Bărbatul s-a ferit în ultimul moment, înjurând-o şi învinuind-o pe nedrept şi pentru brichetă. Femeia a privit către mine. I-am făcut cu mâna. M-a salutat cu un semn din limbajul surdo-muţilor, apoi a intrat înăuntru. Bărbatul a băgat pixul în buzunar şi şi-a văzut de drum. M-am dus în sufragerie şi am deschis televizorul.

A doua zi, m-am trezit la aceeaşi oră, fără ajutorul muştei. Am zărit-o pe obrazul mamei, care mă privea dintr-o fotografie. Cu o aluniţă la locul potrivit, mama era o franţuzoaică din Parisul anilor ’30. Când m-am ridicat din pat, musca a zburat, bâzâind prin cameră. Mi-am baricadat nasul cu palmele şi am părăsit dormitorul în viteză. Am făcut duş şi am ieşit din baie acoperit doar de prosop. Am ajuns lângă geamul de la bucătărie tremurând, mai mult de emoţie, decât de frig. M-am dezbrăcat de prosop şi l-am pus pe scaun. Am deschis fereastra. Femeia era acolo, în sânii goi. Am prins-o chiar când îşi stingea ţigara. M-a văzut, dar n-a mişcat o geană, doar m-a privit de sub ea. Am privit-o şi eu, transpirând abundent. Bătrâna a ieşit cu revista de integrame în mână, dar nu m-a băgat în seamă. Bărbatul se apropia de zona periculoasă. Femeia mi-a dat de înţeles că, dacă arunc cu ceva în el, îmi va arăta şi restul corpului. Am luat o furculiţă, dar am renunţat cu o clipă înainte să arunc, de teamă să nu-l rănesc. M-am gândit la prosop, dar nu avea aerodinamica necesară pentru a traversa strada şi ar fi ajuns, probabil, pe parbrizul unei maşini, blocând privirea şoferului. Aş fi cauzat un accident, iar arma crimei era plină de ADN-ul meu. În criză de timp, am luat un ou crud. I l-am arătat, mi-a dat OK-ul şi l-am aruncat, când bărbatul trecea pe sub balconul ei. Oul i-a trecut razant pe lângă şapcă şi s-a spart pe trotuar. Bărbatul a ridicat privirea, dar m-am ascuns imediat. Am scos doar ochii, suficient cât să o zăresc pe femeie retrasă, dar cu sânii tremurând, aşa cum mi-i imaginasem cu o zi înainte. Bărbatul a dispărut după colţ, lăsând oul să se prăjească pe trotuar. Femeia nu s-a ţinut de promisiune şi s-a retras în apartament. Am închis geamul şi mi-am făcut o omletă.

De aproape, sânii îi vibrează şi mai puternic. Ne aşezăm pe câte un scaun şi ne privim unul pe celălalt. Nu e nimic sexual, în contradicţie cu fanteziile mele din ultimele două nopţi. Bem câte un ceai rece. Ea şi-l ţine între coapse, să se mai încălzească, eu am băut deja jumătate şi am răguşit. Noroc că vorbim doar din priviri. E 13 fără un sfert. Mai e puţin şi trece bărbatul.

*Apărută în ultimul număr tipărit al Revistei de Povestiri, pe care îl găsiți aici: http://revistadepovestiri.ro/butic/index.php?route=product/product&path=62&product_id=122

Posted in Uncategorized | Leave a comment

frunză de rucola

bună eu sunt nicolle cu doi de l este numele meu real să știi nu mi l-am schimbat între timp sau ceva adică este numele pe care mi l-au dat părinții la naștere că ei sunt mari iubitori ai culturii franceze și au fost de multe ori în franța mai ales la paris și când eram mică mereu mă luau și pe mine și-mi cumpărau de-acolo tot felul de rochițe scumpe adică nu scumpe în sensul de drăguțe ci scumpe ca bani eu chiar poimâine am avion către paris nu mă duc cu treburi sau ceva mă duc în vacanță și relaxare doar n-o să rămân în bucurești să-mi beau cafeaua într-o magherniță ca asta nu zic acum că locul ales de tine nu e ok că e ok e chiar foarte ok poate n-ai avut timp să găsești altceva mai bun dar n-are nimic e abia prima întâlnire pe măsură ce ajungi să mă cunoști o să descoperi ce-mi place o să descoperi cum sunt eu în realitate o să descoperi părți noi din mine și o să mergem în locuri mai frumoase din ce în ce mai frumoase și din ce în ce mai scumpe că alea scumpe sunt cele mai frumoase ca și rochițele pe care mi le luau ai mei când eram mică și mergeam la paris apropo de paris ai auzit de milano e un oraș din italia acolo mă duc eu să fac modeling nu-mi vine să cred că nu ți-am spus încă că sunt model adică nu cetățean model sau ceva nu te gândi la prostii ci fotomodel poate chiar m-ai văzut pe afișe pe panouri poate chiar ai un poster cu mine la tine în cameră și deja mă cunoști poate deja ai avut gânduri necurate cu mine sper că nu ți-ai imaginat cum arăt îmbrăcată pardon dezbrăcată îți spun de pe acum că eu sunt fată educată nu fac sex de la prima întâlnire și eu oricum nu-i spun sex ci dragoste sexul mi se pare așa prea mecanic înțelegi când zici că faci dragoste parcă e ceva așa mirific și superb și minunat și nu știu cum îi zici tu dar în preajma mea să-i zici dragoste că eu numai de dragoste știu să ascult deci să-nțeleg că n-ai poster cu mine la tine în cameră nu-i nimic îți fac eu cadou mai multe postere cu mine pozată în paris în milano în caraibe eu am fost peste tot prin lume mai puțin în țările unde e mai mereu iarnă că acolo te pun să te îmbraci gros și dacă mă înfofolesc cu o sută de mii de haine groase lumea nu mai poate vedea cine sunt eu cu adevărat înțelegi ce vreau să zic ajung să mi se vadă doar ochii iar ochii sunt doar oglinda către suflet nu și către corp adică au muncit atâta să-mi modeleze corpul ar fi păcat să nu-l arăt acum urmez o dietă specială nu-ți spun cum se numește că sigur nu ai auzit de ea dacă nici eu nu auzisem de ea înainte să aud de ea eu care am fost peste tot prin lume tu sigur nu ai auzit de ea e o dietă specială și foarte scumpă dar scumpă doar ca bani nu scumpă în sensul de drăguță că nu e deloc drăguț să mănânci trei frunze de rucola pe zi dar nutriționiștii mei personali angajați de mama și de tata mi-au zis că numai așa îmi pot menține silueta perfectă așa că suport n-am ce face doar a fost visul părinților mei să devin fotomodel și-n orice meserie trebuie să faci sacrificii chiar dacă nu sunt pentru tine chiar dacă uneori aș băga în mine o jumătate de porc la grătar chiar dacă uneori aș înfuleca un cheesburger triplu chiar dacă uneori aș înghiți o shaorma dintr-o singură îmbucătură dar doamne ferește ce gânduri îmi trec și mie prin cap dacă m-ar auzi ai mei nici nu vreau să mă gândesc ce-ar face ți-am zis că prima mea ședință foto am făcut-o la șapte ani eu nici nu-mi amintesc prea bine totul știu doar că înainte de ședință aveam o salopetă de blugi și mă jucam cu două păpuși și cu două prietene și părinții mei m-au luat și m-au îmbrăcat într-o rochiță și m-au pus în fața fotografului și eu nici n-am apucat să-mi iau la revedere de la prietenele mele și nici de la păpuși cu păpușile nu era problemă că le-am găsit tot acolo unde le-am lăsat și mi-am cerut iertare de la ele dar pe prietene nu le-am mai găsit și m-a pus fotograful să stau în nu știu câte poziții diferite și ai mei mi-au spus că locul meu e în fața aparatului foto și pe catwalk și pe scenă da am fost și pe scenă tot când eram mică la concursuri de frumusețe pentru copii și mama și tata îmi tot spuneau că sunt cea mai frumoasă și să fac totul să câștig că frumusețea o să mă ducă departe în viață dovadă că am ajuns unde am ajuns din cauza frumuseții pardon datorită frumuseții mie-mi părea puțin rău când câștigam că erau cel puțin două fete care eu zic că erau mai frumoase decât mine dar le întreceam mereu la proba de talente că eu cântam bine la pian îmi plăcea pianul iubeam pianul mă îndrăgostisem de toate clapele pianului de la școală învățasem să cânt binișor și stăteam după ore ore-ntregi cu profesoara de muzică dar nu mereu că mă certau ai mei că nu vin acasă să-mi exersez mersul cu cărți pe cap că ele ajutau la menținerea posturii deși la școală mă-ndemnau să le citesc eu trebuia să le țin în singurul loc pe care nu-l puteam vedea cu ochii dar trebuie să le fiu recunoscător pentru că acum știu să merg perfect puțini copii au norocul să învețe mersul perfect mulți părinți nu dau doi bani pe mersul copilului lor ai mei mi-au îngrijit mersul mai bine decât pe al lor ca să nu mai zic de corp știi că eu aveam voie la o singură bomboană pe lună dar asta m-a împiedicat să mă îngraș și să-mi pierd dinții vezi ce corp perfect am 90 60 90 ajunsesem anul trecut la 90 62 90 dar nutriționistul angajat de părinții mei mi-a redus dieta la o frunză de rucola pe zi și am revenit la 90 60 90 că era mai mare rușinea pentru un fotomodel ca mine știi la bărbați nu contează așa mult doi centimetri la femei pot însemna totul mai ales la femeile fotomodel ca mine a uite au pian și aici dar nu-l folosește nimeni s-a așezat praful pe clape în loc să se așeze degetele mă întreb dacă mai știu vreun cântec din cele învățate când eram mică n-am mai văzut un pian de zece ani acum parcă încep să mă bucur că ai ales acest loc mă întreb dacă m-ar lăsa să mă așez și să apăs pe o clapă poate chiar pe mai multe a ce drăguț te duci tu să întrebi mă lasă a ce frumos hai așază-te lângă mine deci prima notă era asta apoi asta apoi astea da da da îmi amintesc perfect ah ce frumos sună clapele chiar dacă sunt răgușite îți place mă bucur ah scuze sună telefonul e tata da tată ședință foto de urgență nu nu făceam nimic exersam cântatul pardon mersul exersam mersul că ziceai tu ieri că nu stau suficient de dreaptă hai că vin acum îmi pare rău trebuie să plec mi-a părut bine poate ne mai vedem pa.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Sunt un bou

Multă vreme, n-am făcut altceva decât s-o privesc prin gard. Aşa m-am îndrăgostit de ea, creând scenarii peste scenarii despre viaţa noastră viitoare, imaginându-mi că vom evada, vom trăi în sălbăticie, vom face patru copii, doi viţei şi două văcuţe, vom alerga pe pajişti nesfârşite, ne vom trezi la ce ore vrem, ne vom culca la cât vrea muşchiul nostru de vită. Dar stăteam în curţi separate şi nu aveam niciodată curajul să intru în vorbă cu ea. O priveam, dar nu mă observa. După ce se depărta de gard, rămâneam acolo o vreme, până ce parfumul ei bălegos se dispersa. Plecam trist, întrebându-mă de ce nu sunt în stare să-i vorbesc, să-i spun ce simt. Adormeam cu ea în gând, mă trezeam cu ea în gând.

Am iubit-o din prima, dinainte s-o cunosc. M-am îndrăgostit de petele ei albe şi negre, ca o hartă a lumii deformată de mişcări tectonice, de ochii mari şi tâmpi, care nu mă observau niciodată, de modul cum îşi mişca maxilarul inferior când mesteca, de limba ei penetrând, cu senzualitate, interiorul fiecărei nări. M-am îndrăgostit de balele lucioase prelinse pe marginea buzelor mari, atingând uşor iarba şi făcându-mă să salivez până la deshidratare. De mersul ei provocator şi ţanţoş, de tremurul ugerului la fiecare pas. M-am îndrăgostit de coada ce băga-n sperieţi muştele de pe spinare. Ah, cât de gelos eram pe ele, aş fi dat orice să fiu în locul lor. Iubeam sunetul balegii ei plesnind pământul, iubeam jetul de pişat ce plonja ca o cascadă aurie de sub coada ei, iubeam picăturile de lapte suspendate-n vârfurile celor patru sfârcuri. Ah, cu câtă poftă le-aş fi lins.

Dar ce să vadă ea la mine? Eram doar un bou ciufulit, cu cornul drept strâmb, cu balegă uscată atârnând de vârful cozii, care îmi intra în ochi când mă loveam de muşte. Când mă pişam/bălegam, trebuia să mă aşez pe iarbă, nu puteam să fac din picioare, aşa că de fiecare dată mă ascundeam, să nu râdă ceilalţi de mine. Singurul loc unde puteam fi împreună erau visele mele. Şi, pentru o vreme, asta mi-a fost de-ajuns.

Într-o zi, ne-au mutat în acelaşi grajd. Am fost cel mai fericit să ştiu că împart un acoperiş cu ea, chiar dacă nu eram singuri. Mă repartizaseră în staulul perfect, situat chiar lângă locul amenajat pentru muls. Au muls-o şi pe ea, în chiar prima mea seară de şedere acolo. Ah, ce noroc pe mine. Au adus-o la câţiva metri în faţa mea, i-au pus o găleată între picioare, un bărbat s-a aşezat pe un scăunel şi a luat sfârcurile la rând, secând laptele din ele. Îl uram. Îl uram din suflet. Priveam printre scânduri şi salivam la gândul că aş putea fi eu în locul lui. Ah, să-i mângâi ugerul cald şi pufos, să-i simt venele groase pulsând sub atingerea copitei mele, să mă întind pe spate, sub ea, şi, cu limba mea uriaşă, să mă joc cu sfârcurile moi, să le plimb prin gură, să le muşc, să le beau laptele cald. Ah, eram atât de excitat, îmi venea să explodez. Noroc că în aceeaşi seară eram programat la colectare de spermă. Am umplut pompa de ejaculare, stabilind un nou record al fermei: 2,5 litri pe metru pătrat.

A doua zi, zeci de vaci au fost inseminate cu sperma mea, printre care şi ea. Era ocazia perfectă să intru în vorbă cu ea, dar tot n-am avut curaj. Mi-era teamă că mă va respinge, că va râde de mine, că voi fi considerat boul fermei. Am zărit-o din nou prin gardul despărţitor. Mânca cu atâta graţie, încât aveam impresia că iarba se jumuleşte singură şi i se aruncă în gură. M-am apropiat de gard şi am admirat-o mai de aproape. A ridicat privirea către mine şi am îngheţat. A mugit suav şi m-am pomenit cu coada erectă. Aş fi vrut să-i mugesc un milion de lucruri în acelaşi timp, dar toate gândurile se îngrămădeau în vârful buzelor şi nu eram în stare să articulez nimic inteligibil. Minute bune, privirile noastre au rămase blocate. A fost nevoie să facă ea primul pas, şi pe al doilea şi pe al treilea, să se apropie de gard şi să mă întrebe cum mă cheamă.

Am fost atât de fericit când mi-a spus că mă observase mai demult, dar îi era teamă să intre în vorbă cu mine. I-am spus că am fost intimidat de frumuseţea ei, deşi în interior sunt un mascul alfa. Mi-a spus că se afla deja într-o relaţie cu un bou, dar boul o înşela cu alte vaci, uneori şi cu capre şi găini. “Ce nesimţit”, mi-am spus în gând. “Ce nesimţit”, am spus apoi cu voce tare. “De ce nu-l părăseşti?”, am întrebat-o. “Mi-e teamă să nu devină violent”, mi-a răspuns. “Numai să îndrăznească, îl fac harcea parcea”, i-am spus eu, deşi anul trecut mă fugărise un cocoş prin toată curtea, de a trebuit să mă ascund în grajd ca să scap el.

A doua zi, a venit la mine şi mi-a spus că a scăpat de el. Într-un acces de furie, răsturnase găleata pe care ea tocmai o umpluse cu lapte, în sesiunea nocturnă de muls. “Am auzit că a turbat şi l-au dus la abator”, mi-a spus ea. În seara aceea am sărutat-o pentru prima şi ultima oară. Eram în al nouălea cer, pregătit să sar în al zecelea.

Am avut ore fericite împreună, ne-am bucurat plănuind viitorul, ne-am plimbat ţinându-ne de cozi, ne-am privit ore-n şir în ochii tâmpi. Astăzi, deşi ne-am schimbat mult, am rămas împreună. Doi muşchi de vită îngheţând împreună pe acelaşi raft al congelatorului.

Posted in Uncategorized | Leave a comment